Când citești sau asculți poezie, creierul ne este stimulat astfel încât putem privi lumea dintr-un unghi diferit. Din punct de vedere neuroștiințific, aceasta nu este o întâmplare. În ultimii ani, cercetătorii au folosit tot felul de instrumente sofisticate pentru a studia felul în care creierul uman recționează la poezie. Ce au descoperit? Potrivit Science.howstuffworks.com, contemplarea imaginilor poetice și a înțelesurilor multiple din poezii activează anumite zone din creier care ne ajută să interpretăm realitatea de zi cu zi.

Alte studii arată că, dacă citim poezie, memoria și limbajul se îmbunătățesc, ne dezvoltăm empatia și vom avea șanse mari să fim interesați de alte forme de artă.

5 poeme despre mare

Îţi aduci aminte plaja? – Ana Blandiana

Îţi aduci aminte plaja

Acoperită cu cioburi amare

Pe care

Nu puteam merge desculţi?

Felul în care

Te uitai la mare

Şi spuneai că m-asculţi?

Îţi aminteşti

Pescăruşii isterici

Rotindu-se-n dangătul

Clopotelor unor nevăzute biserici

Cu hramuri de peşti,

Felul în care

Te îndepărtai alergând

Înspre mare

Şi-mi strigai că ai nevoie

De depărtare

Ca să mă priveşti?

Ninsoarea

Se stingea

Amestecată cu păsări

În apă,

Cu o aproape bucuroasă disperare

Priveam

Urmele tălpilor tale pe mare

Şi marea

Se-nchidea ca o pleoapă

Peste ochiul în care-aşteptam.

Cântec de dragoste la marginea mării – Nichita Stănescu

Cu gleznele julite, eu te pândesc când treci

printre rocile ţărmului, reci.

Marea se va preface-n păsări străvezii,

câte le-ncap ochii deschişi spre ea,

şi vor zbura fâlfâind, când ai să vii,

până-n piscul văzduhului cu o stea.

Vor rămâne prăpăstiile şi peşterile goale,

peştii vor plesni aerul prăbuşit cu cozile,

stârnind mărgeanele domoale

şi corzile.

Uite, epava corăbiii lui Simbad marinarul

cu un colţ se sprijină-n scoicile cenuşii,

cu un vârf înjunghie-n mijloc cleştarul,

peste toate punţile aleargă raci vii.

Îţi dăruiesc o stea de mare, un crab şi un delfin!

Adu-i în spinare până la nisipuri.

Mă voi preface orb şi am să vin

cu braţul întins, să-ţi mângâi chipul.

Să ne iubim pe ţărmul mării negre – Adrian Păunescu

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre

Ca două fragede fierbinţi statui

Să fim întâia clasica pereche

A omenirii noi ce încă nu-i.

Să ne iubim cât ne întreabă valul

Ce e cu noi, ce suntem şi ce vrem

Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul

Ceva-ntre rugăciune şi blestem.

Ca un barbar ce ţine o tanagră

Aşa suntem pe-acest nisip noi doi

Şi stelele ce cad în Marea Neagră

Ridică valul sângelui din noi.

Să ne iubim hipnotizaţi de lună

Cutreieraţi de-al vaselor tangaj

Şi să ne viscolească împreună

Ninsorile de sare pe obraji.

Să ne iubim, păgâna mea atee

Iubito, marea seamănă cu noi

Suntem un Dumnezeu şi-o Dumnezee

Chemaţi să-nceapă lumea de la doi.

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre

Pe unde trec epavele călări

Să curăţăm întreaga lume veche

În fluxul şi refluxul noii mări.

Să ne iubim etern, noi, provizorii,

Cum niciodată, valul nu va sta

Eu spun că îngenunchi în faţa mării

Să nu spun că-ngenunchi în faţa ta.

Marea  – Ştefan Augustin Doinaş

El cântă pe ţărm. Perfida,

unda mării s-alintă.

Ea zicea: Mă simt silfidă,

prinde-mă – şi sunt a ta…

Marea chicotea: – Ha! Ha!…

Şi-a sărit în apă fata.

Unda mării, înspumată,

doar atâta aşteptă.

Ca pe-o floare-n vânt o poartă

valul viu şi apa moartă.

El o caută-n zadar:

trupul ei mereu îşi pierde

în argint albastru-verde

auriul chihlimbar.

Iată – atingând nadirul

sânii goi şi trandafirul.

Dar cu mâna prin safire

pescuitu-i o poveste

fără margini, ca şi marea.

Consumată-n strălucire,

ziua nu le-a dat de veste

să-şi consume-îmbrăţişarea.

E târziu. Când – beat de dor –

el o prinde şi-o sărută,

unda mării scade, mută,

tremurând în jurul lor.

Unde-s ţărmurile?… Nu-s.

Doar azurul jos şi sus,

clatină pe valuri creţe

tulburată frumuseţe,

ani de fum, eoni de foc.

Oşie de vis a lumii,

ei – în linguşirea spumii –

ard rotindu-se pe loc.

Toate-n jur se sparg, se curmă,

se desfac, se prăbuşesc.

Numai ei nu mai sfârşesc

sărutarea cea din urmă.

– Prinde-mă şi sunt a ta,

murmură apa lividă.

Iat-o prinsă! Dar a cui e?

Unde-i sprinţena silfidă?

Unde-i cel ce-o caută?

Joacă apa amăruie

neagră-vânătă-verzuie.

Cânt despre mare – Rainer Maria Rilke

(Capri, Piccola Marina)

Vaier străvechi al mării,

al mării vânt în noapte:

nimănui vuind;

cel ce veghează

trebuie să vadă

cum nu-i eşti

gând pe gând:

străveche tângă-a mării

hăuind

doar pentru stânci străvechi,

cuprins nemărginit

din depărtări smulgând…

O, cum te simte: strună,

smochinul fremătând

sus, în lin de lună.