Există cărți pe care, după ani de zile, încă le simți aproape. Cărți ale căror personaje, atmosferă sau întrebări îți revin în minte periodic. Chiar dacă aș vrea să le recitesc, nu reușesc (încă) să fac asta, pentru că mă așteaptă mereu alte titluri și alte povești care-mi stârnesc curiozitatea. Iată totuși ce-aș reciti, dacă aș avea mai mult timp.

Sunt cărți pe care nu le terminăm niciodată cu adevărat. Le punem înapoi în bibliotecă, trec luni sau ani, iar la un moment dat ne trezim gândindu-ne la ele. Am vrea să revenim la o frază, la un personaj, la o atmosferă, uneori poate chiar deschidem cărțile respective și încercăm să găsim exact fraza care ne-a revenit în minte, rămânând cu speranța că, la un moment dat, o vom reciti în întregime. Cu toate acestea, tentația de a descoperi o altă carte câștigă de fiecare dată.

Am și eu o astfel de listă, cpe care am pus cărți pe care le-aș reciti cu plăcere oricând. Oricând, dacă nu aș avea mereu senzația că mă așteaptă prea multe alte povești necitite. Sunt romane diferite ca stil și temă, dar, pentru mine, au ceva în comun: lasă în urmă o stare, nu doar o poveste.

7 cărți pe care aș vrea să le recitesc oricând

1. Inimi cicatrizate, de Max Blecher

Romanul lui Max Blecher este o carte care nu se uită ușor. Inimi cicatrizate e inspirat din propria experiență a bolii, autorul descriind viața unui tânăr internat într-un sanatoriu de la malul mării, unde timpul pare să curgă după alte reguli. Emanuel, personajul principal, descoperă într-un spațiu dominat de suferință prietenii, iubiri și fragmente de normalitate.

Deși vorbește despre boală și fragilitatea trupului, cartea nu este una apăsătoare în sensul obișnuit, ci mai degrabă dominată de o melancolie senină. Are o frumusețe stranie, o sensibilitate aparte și o privire foarte lucidă asupra condiției umane. De asemenea, aș reciti de același autor Întâmplări în irealitatea imediată.

2. Medeea și copiii ei, de Ludmila Ulițkaia

Un roman despre familie, memorie și legăturile care rezistă peste generații, o carte frumoasă, care parcă te unge pe suflet, pe care aș reciti-o în fiecare vară, dacă s-ar putea. Medeea, personajul principal, este centrul unei familii numeroase, iar casa ei din Crimeea devine locul în care rudele risipite se întorc, mai ales vara, pentru a regăsi un sentiment de apartenență.

Ulițkaia scrie despre oameni cu destine complicate, despre iubiri, pierderi și alegeri făcute de-a lungul vieții. E genul de carte care pare să vorbească despre o familie anume, dar ajunge să spună ceva universal despre rădăcini și despre nevoia de a avea un loc unde să ne întoarcem, iar dacă ai crescut și tu oriunde prin satul românesc n-ai cum să nu te simți, măcar un pic atunci când o citești, „acasă”.

 Click aici pentru a cumpăra cărţi la cel mai mic preţ

3. Rostește-i numele, de Francisco Goldman

Un roman despre iubire, pierdere și felul în care memoria încearcă să păstreze cu tot dinadinsul ceea ce timpul ne ia. Francisco Goldman reconstruiește povestea relației cu Aura Estrada, soția lui, după moartea tragică a acesteia la numai 30 de ani. Între ei era o diferență de vârstă de peste 20 de ani, iar asta nu i-a împiedicat să se iubească.

Cartea este intimă și dureroasă, dar nu este doar o poveste despre doliu. E, pe de o parte, o meditație despre vinovăție, dar și despre fragilitatea fericirii și despre încercarea de a înțelege un om iubit după ce nu mai este lângă noi. Un fel de poem închinat iubirii.

4. Iisus răstignit din nou, de Nikos Kazantzakis

O carte pe care aș reciti-o în primul rând pentru că eram foarte tânără când am citit-o și sunt curioasă cum aș vedea-o acum. Kazantzakis mută povestea lui Iisus într-o comunitate grecească în care oamenii sunt puși să interpreteze și să retrăiască simbolic Patimile, iar ceea ce-ar fi putut părea simplu – interpretarea unei povești – devine din ce în ce mai real pentru cei din sat. Iisus răstignit din nou devine astfel o reflecție despre credință, sacrificiu, frică și curajul de a face ceea ce este drept.

E o carte despre oameni obișnuiți confruntați cu alegeri dificile, despre conflictul dintre ideal și realitate și despre cât de greu este uneori să rămâi fidel valorilor tale.

5. Între cer și pământ, de Jón Kalman Stefánsson

De data aceasta, un roman pe care l-aș reciti iarna, nu numai pentru că iarna l-am și citit prima dată, ci și pentru că acest prim volum din Trilogia Fiordurilor a lui Jón Kalman Stefánsson are ceva din liniștea și asprimea peisajelor nordice.

Într-un sat de pescari din Islanda, oamenii trăiesc aproape de mare și de limitele propriei existențe. Prietenia, moartea, iubirea și dorința de a găsi un sens se amestecă într-o poveste poetică și profund umană. Stefánsson scrie despre lucrurile mari ale vieții prin gesturi mici, iar frumusețea cărții vine tocmai din această combinație dintre simplitate și profunzime.

6. Insuportabila ușurătate a ființei, de Milan Kundera

Un roman despre iubire, libertate și alegerile care ne definesc pe care, din nou, l-am citit în urmă cu mulți ani. Relația dintre Tomas și Tereza, dar și povestea Sabinei, explorează tensiunea dintre dorința de independență și nevoia de atașament.

Kundera pune întrebări despre sensul vieții, despre fidelitate și despre cât de mult cântăresc deciziile noastre. Cred că e o carte care se schimbă odată cu cititorul. Dacă o recitești la altă vârstă, poți să descoperi alte nuanțe, din acest motiv aș vrea să îmi mai fac o dată timp pentru ea.

7. Sexagenara și tânărul, de Nora Iuga

Nora Iuga a scris un roman surprinzător despre dorință, libertate și refuzul de a accepta că viața ar avea o vârstă la care trebuie să încetăm să mai avem emoții sau fantezii intense. Povestea e una mai neobișnuită, în care întâlnirea dintre o femeie matură (și nu oricum, ci sexagenară!) și un bărbat mult mai tânăr devine prilej de reflecție asupra iubirii și identității.

E o carte curajoasă, cu umor, senzualitate și multă sinceritate, care vorbește despre dreptul fiecărui om de a rămâne viu pe dinăuntru indiferent de vârstă. Poate că o s-o citesc din nou chiar la 60 de ani.

Faptul că o carte e bună sau mai puțin bună e un aspect subiectiv, chiar dacă există critici literari care stabilesc asta. Pentru unii dintre noi, semnul că o caret e bună e nu faptul că îți amintești exact toate detaliile acțiunii, ci faptul că simți nevoia să te întorci la ea. Și, din punctul nostru de vedere, unele romane cer să fie întâlnite din nou, pentru că noi nu mai suntem aceiași cititori după câțiva ani.