Jurnale, cărți neterminate sau neapreciate suficient cât să fie publicate în timpul vieții autorilor lor. Află poveștile unor cărți publicate postum și devenite capodopere.  

Mulți autori celebri au scris până în ultimele zile de viață. În general, operele lor finale sunt unele dintre cele mai bune, pentru că au fost scrise după ce aceștia au acumulat multă experiență de viață și și-au îmbunătățit stilul. Unii dintre ei n-au mai apucat să-și vadă tipărite ultimele opere, așa că sarcina de a publica aceste cărți le-a revenit urmașilor lor, prietenilor sau editorilor.

În unele cazuri, operele unor cunoscuți autori au fost descoperite la zeci de ani după moartea acestora. De exemplu, cartea Mary Ventura and the Ninth Kingdom – un roman necunoscut până recent, scris de poeta Sylvia Plath pe vremea când aceasta avea 20 de ani – a fost publicată abia luna aceasta de o editură din Marea Britanie. De asemenea, poeta Emily Dickinson a publicat doar câteva poeme în timpul vieții, deși a scris sute. După moartea sa, în 1886, sora ei mai mică i-a descoperit poeziile ascunse. Deși Emily Dickinson lăsase instrucțiuni clare ca, după moarte, corespondența să-i fie distrusă, în legătură cu poemele nu a lăsat indicații. Așadar, primul ei volum de poezii a apărut în 1890.  În 1955 a apărut prima colecție de opere complete, needitate, ale poetei.

Dar sunt o mulțime de alte cărți publicate postum. Unele, la scurt timp după moartea autorilor lor, altele – după mulți ani.

 Click aici pentru a cumpăra cărţi la cel mai mic preţ 

6 cărți publicate postum ale unor autori celebri

1. Mânăstirea Northanger și Persuasiune, de Jane Austen

Jane Austen a publicat patru romane de-a lungul vieții ei și a mai scris încă două, care au fost publicate în 1818, adică anul de după moartea ei.

Romanul Mânăstirea Northanger a fost scris într-o primă variantă în 1797. În 1803 a fost revizuit şi a primit titlul definitiv, fiind destinat publicării imediate, după ce a fost predat unui editor din Londra. Apoi, lucrurile s-au oprit. Jane Austen l-a răscumpărat în 1816, dar cartea a fost publicată abia în 1818, la un an de la moartea lui Jane Austen. În roman, Catherine Morland este o fată naivă, cu multă imaginație și cu o pasiune pentru romane. Invitată la mănăstirea Northanger, ea încearcă să dezlege un mister, Când e descoperită, ideile ei au consecințe rușinoase.

În Persuasiune, Anne Eliott îl reîntâlnește, după ani, pe căpitanul de marină Frederick Wentworth, cu care fusese logodită, dar de care se despărțise la presiunea familiei. Persuasiune este ultimul roman al lui Jane Austen.

2. Dragostea ultimului magnat, de F. Scott Fitzgerald

O mare parte din strălucirea, luxul și tragedia care caracterizează Marele Gatsby este evidențiată în Dragostea ultimului magnat, ultimul roman al lui F. Scott Fitzgerald.

Eroul tragic al romanului este Stahr, un cinic vulnerabil care capătă putere într-un Hollywood dominat de afaceri, alcool și promiscuitate. Romanul este inspirat din biografia lui Irving Grant Thalberg, „copilul-minune” al cinematografiei hollywoodiene de la începutul secolului XX.

Dragostea ultimului magnat era neterminată în 1940, când Fitzgerald a murit. Prietenul lui, Edmund Wilson, i-a adunat notițele și a editat manuscrisul pentru publicare. Romanul a fost publicat pentru prima dată în 1941. De atunci, a fost adaptat pentru piese de teatru și film, iar în 2017 a fost produs și un serial.

3. Jurnal, de Mihail Sebastian

Jurnalul ținut de Mihail Sebastian în perioada 1935-1944 a fost publicat postum, abia în 1996. Cartea pune cap la cap caietele cu notițe autobiografice ale scriitorului și este un document de mare valoare istorică care documentează, între altele, antisemitismul societății românești în anii războiului, când au fost masacrați peste 100.000 de evrei cetățeni ai României. Între timp, Jurnalul a fost publicat și în Franța, SUA, Olanda, Cehia și chiar Germania – unde a fost publicat cu titlul Îngrozit, dar nu disperat/ Jurnal.

Dincolo de tulburătoarele povestiri despre acțiunile antisemite din perioada respectivă, în jurnal sunt tot felul de detalii legate de dragostea neîmpărtășită dintre Sebastian și Leny Caler (și ea evreică). Mihail e îndrăgostitul adolescentin care suferă după Leny, o femeie dorită de mulți bărbați.

Însă Jurnalul este mult mai mult decât atât. E povestea trăită și povestită a lumii artistice din perioada interbelică și a celui de-Al Doilea Război Mondial, unde îi găsim pe Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Camil Petrescu și Nae Ionescu (dar și alți membri ai elitei intelectuale din acei ani) stând la povești interminabile despre politică, antisemitism și literatură. Cartea e, de asemenea, presărată cu notițe despre muzica clasică pe care o asculta Sebastian.

4. Vizuina luminată, de Max Blecher

Autorul român Max Blecher a murit în 1938, la numai 29 de ani, după ce a trăit vreme îndelungată în sanatoriile din Berck, Leysin și Techirghiol. Publicase Corp transparent (1934), Întâmplări în irealitatea imediată (1936) și Inimi cicatrizate (1937). Ultima sa carte a fost publicată postum, în 1971: Vizuina luminată.

Dacă în Inimi cicatrizate găsim un fel de jurnal de sanatoriu, în Viziuna luminată tema bolii continuă să fie prezentă. E o carte despre moarte, tristețe și durere. Dar boala nu este singura dominantă și, poate, nici cea mai importantă. Este vorba despre corporalitate și despre felul cum aceasta atestă sinele, precum și despre comunitatea care ia naștere în spital.  Blecher pune sub semnul întrebării trecutul, visul și realitatea, moartea.

“Oricare ar fi „modul“ meu propriu și durerea sau inconștiența morții mele, în jurul meu totul va continua să rămână fixat în forme și în volume bine definite, iar poate undeva pe stradă în clipa aceea se va opri un om, va scoate o cutie de chibrituri din buzunar și va aprinde o țigară. Iată pentru ce nu înțeleg nimic din ceea ce se petrece în jurul meu și continui să „cad“ în viață printre întâmplări și decoruri, printre clipe și oameni, printre culori și muzici, tot mai vertiginos, secundă cu secundă, tot mai profund, fără sens, ca într-un puț cu pereții zugrăviți cu fapte și oameni, în care „căderea“ mea nu este decât o simplă trecere și o simplă traiectorie în vid, constituind totuși ceea ce bizar și fără justificare s-ar putea numi „a-mi trăi viața mea proprie“…”.

5. Maestrul și Margareta, Bulgakov

Romanul Maestrul și Margareta a fost scris de Mihail Bulgakov între anii 1928 și 1940, în perioada regimului stalinist din Uniunea Sovietică. O versiune cenzurată a fost publicată în revista Moscova, în 1966-1967, după moartea scriitorului (1940). Dar manuscrisul a fost publicat în formă de carte abia în 1967, la Paris. Mai târziu, în 1969, la Frankfurt a fost publicată o versiune a romanului căruia i s-au adăugat bucăți de text cenzurate anterior.

Bulgakov imaginează vizita diavolului la oficialii atei din Uniunea Sovietică. Capul birocrației literare, ateu convins, Berlioz, se întâlnește cu profesorul Woland, consultant de magie neagră, care îi prezice lui Berlioz moartea. Curând, profeția se îndeplinește și, printr-o serie de întâmplări, îl întâlnim pe Maestru, un autor care scrisese un manuscris despre Cristos și Ponțiu Pilat. Respingerea manuscrisului său îl determină pe Maestru să-l ardă și să întoarcă spatele lumii întregi, inclusiv iubitei lui, Margareta. Dar Margareta refuză să accepte disperarea iubitului și face un pact cu diavolul.

Maestrul și Margareta e un roman care combină elemente supranaturale cu satira întunecată și filosofia creștină. Mulți critici consideră că Maestrul și Margareta este unul dintre cele mai bune romane ale secolului al XX-lea.

6. Jurnalul lui Anne Frank

Annelies Marie „Anne” Frank a fost o fată evreică germană, victimă a genocidului nazist din cel de-al Doilea Război Mondial. Ea a murit în 1945, la 15 ani, în lagărul de concentrare Bergen-Belsen din Germania Nazistă. Înainte de a fi arestată, Anne Frank a ținut un jurnal în ascunzătoarea sa din Amsterdam. Jurnalul lui Anne Frank a fost publicat în 1947 și este un document monumental despre ororile naziste și despre natura indestructibilă a spiritului uman.

Anne Frank avea 13 ani când a intrat într-o anexă a sediului firmei patronate de tatăl său, de teama deportării în lagăr. Au rezistat acolo doi ani, timp în care fata a notat întâmplările și trăirile cărora le-a fost martoră. Cartea este mărturia scrisă a faptului că cineva, cândva, a putut supraviețui o vreme, îndurând cele mai groaznice momente din istorie, păstrându-și calitățile umane.

Iată un mic fragment din Jurnal: “Nu știm prea bine ce atitudine să adoptăm. Până acum n-au ajuns la noi prea multe vești despre evrei și am preferat să ne păstrăm pe cât posibil buna dispoziție. Uneori, atunci când lui Miep i-a mai scăpat câte ceva despre soarta vreuneia dintre cunoștințele noastre, mama sau doamna Van Daan au izbucnit de fiecare dată în plâns, astfel încât Miep a socotit de cuviință să nu mai povestească nimic. Dussel a fost însă asaltat imediat cu întrebări, iar întâmplările povestite de el erau așa de înfiorătoare și barbare, încât nu puteau să ne intre pe o ureche și să iasă pe alta. Totuși, după ce efectul acestor vești se va mai estompa, vom face din nou glume și ne vom tachina. Nu ne ajutăm nici pe noi și nici pe cei de-afară dacă vom continua să fim așa de abătuți ca acum. Și ce rost are să facem din Anexă o Anexă melancolică? Indiferent ce fac, n-am cum să nu mă gândesc la ceilalți, la cei care au plecat. Și dacă ceva mă face să râd, mă opresc numaidecât îngrozită și-mi zic în sinea mea că este o rușine să fiu așa de veselă. Dar oare trebuie să plâng toata ziua? Nu, nu pot, iar mâhnirea asta o să treacă și ea”.