În ultimii ani, autoficțiunea a devenit unul dintre cele mai vizibile și discutate teritorii ale literaturii contemporane. Cititorii sunt tot mai atrași de cărți care nu inventează lumi spectaculoase, ci vorbesc despre viață așa cum este ea, fragilă, contradictorie și intimă. Dar ce este, mai exact, autoficțiunea? Și trei recomandări de cărți.

În literatura contemporană, tot mai mulți autori renunță la marile intrigi spectaculoase și se întorc spre propriile vieți. Din această nevoie de sinceritate și autodezvăluire s-a născut autoficțiunea, un teritoriu literar aflat la granița fragilă dintre adevăr și invenție, dintre memorie și construcție artistică.

Autoficțiunea (din franțuzescul autofiction) e o formă literară în care autorul, naratorul și personajul principal coincid, dar povestea nu este prezentată chiar ca un document fidel realității. Cu alte cuvinte, nu este memorialistică. Viața personală a autorului devine material literar, dar experiențele reale sunt remodelate prin stil, structură și selecție. Practic, memoria la care scriitorul apelează este subiectivă. Deși pornește și se bazează major pe trăiri și experiențe reale, nu tot ce este povestit a avut loc exact așa. În autoficțiune ceea ce contează este nu atât adevărul faptic, ci adevărul interior, emoțional.

Uneori apare confuzia între cărțile de memorii și cele de autoficțiune. În timp ce memoriile presupun o sinceritate factuală, iar cititorul se așteaptă ca evenimentele să fie relatate cât mai exact, în autoficțiune e permisă ambiguitatea. Autoficțiunea e mai puțin interesată de „ce s-a întâmplat” și mai preocupată de „cum a fost trăit”.

3 cărți de autoficțiune

1. Lupta mea, de Karl Ove Knausgård

Unul dintre cele mai cunoscute exemple de autoficțiune este seria Lupta mea, de Karl Ove Knausgård. O serie în șase volume în care e descrisă, cu o minuțiozitate aproape obsesivă, viața autorului: copilăria marcată de un tată autoritar, formarea ca scriitor, relațiile de familie, căsnicia, rutina zilnică.

Deși la suprafață pare memoir pur, Knausgård insistă că nu îl interesează acuratețea faptelor, ci experiența trăită și forma literară care o poate reda. În cărțile lui, memoria este declarată instabilă, subiectivă și incompletă, iar personajul principal, deși poartă numele autorului, „Karl Ove”, este prezentat selectiv, uneori caricatural în vulnerabilitate, cu unele trăsături, cum sunt rușinea, neputința, obsesiile, accentuate pentru coerență literară. Cu alte cuvinte, seria nu este doar o confesiune extinsă, nu este viața autorului, ci un roman construit din viața lui.

 Click aici pentru a cumpăra cărţi la cel mai mic preţ

2. Anii, de Annie Ernaux

O altă voce esențială a autoficțiunii contemporane este Annie Ernaux, o autoare din Franța a cărei opere literare este în esență autobiografică. Totuși, în Anii, poate cea mai importantă carte a ei, Ernaux își spune viața nu la persoana întâi singular, ci ca parte dintr-o memorie colectivă. Cartea este considerată autoficțiune pentru că îmbină amintirile personale cu observații asupra schimbărilor sociale și culturale, construind un adevăr literar mai mult decât unul strict factual.

Romanul urmărește viața Ernaux de la copilărie până la maturitate, prin prisma experiențelor cotidiene: familia, școala, iubirile, apariția televizorului, moda, revoluțiile culturale și politice. Stilul e sobru, obiectiv, dar scriitura subiectivă se simte prin selecția detaliilor. Cartea devine un portret intim al vieții autoarei, dar și al unei epoci.

3. Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, de Édouard Louis

Într-un registru diferit, dar la fel de intens, romanul lui Édouard Louis pornește de la copilăria autorului într-un sat sărac din nordul Franței și urmărește experiența marginalizării, a violenței și a descoperirii identității sexuale.

Deși are forma unui roman, cartea este profund autoficțională, iar miza ei nu este doar personală, ci și politică. Louis folosește propria biografie pentru a vorbi despre clasă socială, educație și imposibilitatea de a evada dintr-un mediu care te respinge.

Primul care a folosit și definit termenul de autoficțiune a fost scriitorul francez Serge Doubrovsky, în 1977, pentru romanul său Fils. În carte, naratorul poartă numele autorului și povestește evenimente reale, dar textul e construit ca roman, nu ca detaliere de evenimente factuale. Cu toate că mai existau și înainte cărți asemănătoare, Doubrovsky e cel care a stabilit conceptul literar de autoficțiune.