Să îmbătrânești poate să fie înspăimântător și neplăcut, dar vârsta a treia nu înseamnă doar declin. Am ales câteva cărți despre îmbătrânire, cu personaje care strălucesc și care insuflă încredere în schimbările pe care le putem experimenta indiferent de vârstă.

Am văzut cu toții, mai de aproape sau mai de departe, cum arată îmbătrânirea. Nu contează că ai 30, 40 sau 60 de ani, cu siguranță ai avut momente în care te-ai gândit cu teamă la ea. La efectele ei asupra corpului, asupra psihicului, asupra relațiilor cu ceilalți. Câteodată, se întâmplă brusc. Te uiți în oglindă și nu știi cum au trecut anii și de cât timp ai toate acele riduri adânci pe chip.

Dar nu ar trebui să lăsăm aceste griji și inevitabilul îmbătrânirii să stea în calea umorului și a bucuriei de a trăi. E firesc să îmbătrânim, așa că de ce să nu facem tot ce putem mai bun din această etapă de viață atât de valoroasă?

Am ales câteva cărți despre îmbătrânire din care poți lua ceva bun pe care să-l aplici în propria viață sau cu care te poți măcar amuza.

6 cărți despre îmbătrânire

1. Trăiește puțin, de Howard Jacobson

Niciun alt romancier britanic n-ar fi putut să scrie această poveste de dragoste nonagenară cu o vervă și tandrețe mai mare, dar în același timp sub formă de comedie, a scris publicația The Guardian despre Howard Jacobson. Și avea dreptate.

Romanul este povestea lui Shimi Carmelli și Beryl Dusinberry. Altfel spus, a celui mai dorit burlac în vârstă din nordul Londrei și a unei văduve de război zgomotoase, care de-abia dacă îi place pe fiii ei.

Tragedia lui Beryl e că uită tot. A lui Shimi, că-și amintește tot. Și, când se întâlnesc la înmormântarea fratelui lui Shimi, apar scântei când amândoi realizează că, atât timp cât au viață, au un viitor.

 Click aici pentru a cumpăra cărţi la cel mai mic preţ 

2. Bătrânul și marea, de Ernest Hemingway

Ernest Hemingway a publicat Bătrânul și marea în 1952, la vârsta de 53 de ani. Un roman mic din punct de vedere al numărului de pagini, dar poate cel mai important roman al său. Cu un limbaj simplu, despre un subiect aparent simplu, dar de al cărui miez ne e greu să ne apropiem sau să vorbim deschis. Frica de moarte care vine odată cu îmbătrânirea.

Santiago e un pescar bătrân, sărac și singur. Pescarii sunt adesea oameni solitari și introvertiți. Singurul care îi mai calcă pragul lui Santiago, din când în când, este Manolin, un tânăr viitor pescar.

După ce nu a mai prins vreun pește de 84 de zile, Santiago decide să iasă în larg. Aflat la apusul vieții, încă visează o captură imensă, „peștele cel mare”, care să-i dea sens. Întâlnește marele pește cu care se luptă până la epuizare. Peștele îi este, pe rând, dușman și prieten, într-un final partener egal de suferință. Bătrânul vorbește cu sine, dar și cu peștele. De fapt, Bătrânul contemplă asupra vieții, naturii, divinității și la nevoia de a avea alături alți oameni: „Nimeni n-ar trebui să rămână singur când îmbătrânește”.

O altă lecție pe care o putem ține minte din acest roman se referă la relația dintre bătrân și băiat, una de dragoste și grijă înduioșătoare.

3. Un bărbat pe nume Ove, de Fredrik Backman

Romanul lui Fredrik Backman începe într-un mod care poate să pară trist – un bărbat care încearcă să se sinucidă –, dar e, de fapt, o carte amuzantă, fermecătoare, ușor de citit și chiar plină de speranță.

Ove e un bărbat singur, de 59 de ani. E văduv și, de aceea, e și morocănos. Tipicar, rigid, nu suportă ce e nou și, aparent, nici oamenii. E un bărbat „învechit” și care, pe deasupra, a fost concediat de curând. Aprope că nu poți să-l suferi. Dar Ove nu e doar atât.

Pe parcurs ce citești vei observa că regulile lui exagerate vin dintr-un sistem de valori strict: dreptate, moralitate și muncă. La șase luni după ce soția lui, Sonja, moare, Ove e hotărât să își ia viața. Însă Parvaneh, o iraniancă gravidă cu cel de-al treilea copil și cele două fiice ale ei, se mută în casa de vizavi și îi dau planurile peste cap lui Ove.

4. Uriașul îngropat, de Kazuo Ishiguro

Vine un moment în viața fiecăruia dintre noi când amintirile depășesc speranțele și cantitatea de trecut o depășește pe cea a viitorului. Cel puțin așa sperăm, în sensul că ne dorim să trăim destul de mult încât să fie astfel.

Romanul lui Kazuo Ishiguro e despre acest lucru, este o reflecție splendidă asupra memoriei și uitării, purtată într-o lume magică, cu săbii și dragoni, spusă prin intermediul unui cuplu de vârstnici care pleacă în căutarea fiului lor pierdut.

Partea mai proastă e că niciunul – nici Axl, nici Beatrice – nu-și amintește de ce fiul lor lipsește, pentru că amintirile lor au fost șterse de o ceață. Ceea ce începe ca o căutare a băiatului lor devine o căutare a amintirilor care îi fac să fie ceea ce sunt, într-un portret sensibil al iubirii târzii. Totul pote fi simbolizat, poate, prin această întrebare adresată lui Beatrice de către o altă femeie: „Cum veți dovedi, tu și soțul tău, dragostea voastră unul pentru celălalt, din moment ce nu vă amintiți trecutul pe care l-ați împărtășit?”.

5. Toamna, de Ali Smith

Toamna este primul roman din Cvartetul anotimpurilor al lui Ali Smith, o serie de romane plasate în diferite perioade ale anului. Deși acțiunea din această carte are loc toamna, romanul este primul din serie.

Daniel, care are peste 100 de ani, și Elisabeth, născută în 1984, au o prietenie mai neobișnuită, începută în copilăria fetei. Relația celor doi este bazată pe fascinație. Ea e fascinată de cât de multe știe Daniel despre muzică, artă și oameni, el e fascinat de curiozitatea lui Elisabeth.

În spatele prieteniei celor doi, cartea este una aproape lirică, o poveste de despre înaintarea în vârstă, artă, timp, visare și iubire, viață și moarte.

6. Nimicul de temut, de Julian Barnes

Ca toată lumea, Julian Barnes se teme de spitale, de corpul obosit și mintea irosită, așa că a scris această carte de memorii ca să-și confrunte propria frică de îmbătrânire.

Vorbește, printre altele, despre viețile și decesele târzii ale părinților săi, Albert și Kathleen, care și-au trăit anii de iarnă într-un bungalou pentru pensionari, fără a se înțelege prea bine, și continuă cu un soi de antologie a morții.

Cartea nu este una comodă, iar Barnes oferă o confesiune lucidă legată nu atât de sensul vieții, cât și, mai ales, despre sensul morții și despre cum ar trebui să o abordăm cu toții, cu frică sau nu.