E o zi obișnuită de toamnă, dimineață, soarele nu mai arde cu atâta putere. Ca de obicei, iau metroul spre serviciu. Uneori scot cartea din geantă, alteori e prea aglomerat pentru asta. De fiecare dată, sunt curioasă ce citește lumea în metrou și încerc să descopăr titlurile cărților. Apoi, mă delectez cu satisfacția sau concentrarea de pe chipurile cititorilor.

Dimineața între 8.00 și 10.00, în metrou, toată lumea e somnoroasă și se gândește la ce-a visat cu o noapte înainte. Așa ar fi putut să înceapă un articol scris înainte de epoca telefoanelor “smart”. În zilele noastre însă, lucrurile nu mai stau chiar așa. Dimineața, între 8.00 și 10.00, oamenii sunt, într-adevăr somnoroși, dar cei mai mulți dintre ei stau cu ochii pironiți de ecranele telefoanelor mobile. Unii, mult mai puțini, citesc.

Cititorii din metrou se împart în două categorii. Unii citesc pe ebook reader, adică un dispozitiv pentru cărți în format electronic. Alții sunt fideli cărților tipărite, pe care le cară cu ei zilnic la locurile lor de muncă, citesc pe drum, la dus și la întoarcere, atunci când spațiul din mijlocul de transport în comun le permite. Mi-am permis să trag puțin cu ochiul în jurul meu, încercând să aflu ce citește lumea în metrou.       

Prima dată, mi-a atras atenția un bărbat de aproximativ 60 de ani care poartă cămașă și pantaloni scurți cu motive hawaiiene. Dezleagă integrame. O doamnă de vreo 70 de ani nici nu citește, dar nici nu stă cu ochii-n telefon. Ea pare să citească oameni, privindu-i pe deasupra ochelarilor.

Cititori de cărți erau mai mulți, dar, în încercarea de a nu părea o ciudată, am reușit să aflu doar câteva titluri.

Ce citește lumea în metrou

1. Ziua Independenței, de Richard Ford

Un tânăr în jurul vârstei de 30 de ani citește Ziua Independenței, de Richard Ford. Ziua Independenței este cel de-al doilea roman din trilogia lui Richard Ford avându-l ca personaj principal pe Frank Bascombe. Primul roman din trilogie este Cronicarul sportiv, iar ultimul – The Lay of the Land.

În primul roman, Frank Bascombe este un cronicar sportiv, scriitor ratat și liber-cugetător, care încearcă să treacă peste moartea fiului său Ralph, peste divorțul care a urmat și peste o criză existențială majoră.

În cel de-al doilea roman, Frank este agent imobiliar într-una din suburbiile elegante din New Jersey (Haddam). Se luptă în continuare cu evenimentele majore din viața lui, la care se adaugă și despărțirea de Vicki Arcenault, singura femeie care i-a mai putut trezi sentimente după ce a pierdut-o pe soția sa. Pentru că fiul său Paul începe să aibă probleme de comportament, Frank decide să petreacă cu el weekendul de 4 iulie, când este Ziua Independenței la americani. Întrebarea e care dintre cei doi, Paul sau Frank, are mai mare nevoie de această odisee tată-fiu?

Frank Bascombe are un anumit farmec tocmai prin lașitatea sa ce pare îndreptățită, dar și datorită autoironiei cu care este înzestrat. Prin acest roman, Richard Ford vorbește și despre America din zilele noastre, tărâmul tuturor posibilităților, înclusiv al scoaterii la iveală a unor traume nerezolvate.

Ziua Independenţei a primit Pulitzer Prize şi PEN/Faulkner Award și este o carte de ficțiune realistă, cu observații despre viața adevărată a zilelor noastre.

2. Un vrăjitor din Pământșimare, de Ursula K Leguin

O tânără de aproximativ 27 de ani citește Un vrăjitor din Pământșimare, de Ursula K Leguin. Cartea a fost tradusă, în alte ediții și cu titlul Un vrăjitor din Terramare.

Romanul este, de fapt, o poveste fascinantă. Duny este un băiat care trăiește în Gont, o insulă din Pământșimare. Rămas fără mamă și cu un tată dur, care se ocupă cu meșteșugul fierului, băiatul e încăpățânat și destul de sălbatic. După ce mătușa lui – vrăjitoarea satului – îi descoperă talentul pentru magie, Duny ajunge ucenic la un vrăjitor bătrân și înțelept, care îi schimbă numele în Ged, ca urmare a unui ritual de trecere la maturitate vrăjitorească. Însetat de cunoaștere și putere, el merge apoi la Școala de Vrăjitori. Faptul că dezvoltă tot felul de abilități legate de magie îl face să ajungă arogant și, din greșeală, ajunge să elibereze în lume o umbră malefică. Ged trebuie să-și mânuiască abil talentul de vrăjitor, cuvintele și puterea în încercarea de a readuce echilibrul.

3. Principele, de Niccolò Machiavelli

Un alt tânăr citește în metrou Principele, de Niccolò Machiavelli. Machiavelli s-a născut în oraşul Florenţa, şi a trăit între anii 1469-1527, fiind diplomat, om politic, filosof şi scriitor. Principele este cea mai cunoscută lucrare a sa și a fost scrisă pe vremea când acesta se afla exilat în San Casciano, fiind acuzat de complot împotriva familiei Medici. Opera a fost publicată la cinci ani după moartea autorului.

În lucrarea sa, Niccolo Machiavelli, vorbește despre cum un principe poate dobândi și menține puterea politică. Contemporani ai lui Machiavelli au considerat că lucrarea a avut ca scop principal sprijinirea tiraniei unor conducători precum Cesare Borgia, comandant al armatelor papale.

Machiavelli vorbește, în Principele, despre faptul că un conducător nu trebuie să fie constrâns de normele morale, după care își ghidează acțiunile toți oamenii de rând. Vorbind despre conducători, el spune că “este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit” și că printre lucrurile care caracterizează un conducător trebuie să se afle și viclenia și puterea, dar nu neapărat și loialitatea, întrucât sunt cazuri în care aceasta te poate distruge. Machiavelli oferă exemplul vulpii pentru viclenie și al leului pentru putere.

Lucrarea lui Machiavelli poate fi asemuită unui tratat despre guvernare.

4. Călărețul de aramă, de Paullina Simons

O altă femeie, de aproximativ 35 de ani, citește Călărețul de aramă, de Paullina Simons. Romanul este o poveste de dragoste care debutează în Leningrad, pe vremea când orașul era ocupat de nemți, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Tatiana se născuse într-o familie săracă, ca soră geamănă și nedorită a unui frate pe care părinții-l iubeau nespus, fiind băiatul moștenitor. Avea o soră mai mare, cu care împărțea patul, trăind în condiții extrem de grele, dar în liniște, laolaltă cu părinții și bunicii, în două camere unde intimitatea nu exista, cu baia și bucătăria la comun.

La 17 ani, când naziștii invadează Rusia, Tatiana era o fată frumoasă, blondă, cu ochii verzi ca marea și plină de pistrui; o tânără care nu înceta să găsească frumosul în ceea ce avea în jur. Naturalețea ei îi atrage atenția lui Alexander, un locotenent-major de 22 de ani, iar sentimentele sunt reciproce. În aceeași zi, Tatiana află că Alexander era, însă, iubitul surorii ei, Dașa.

Treptat, pe măsură ce povestea de dragoste imposibilă dintre cei doi se derulează cu multe schimbări de situație, linia frontului ajunge tot mai aproape de Leningrad. Foametea, lipsa speranței și moartea erau din ce în ce mai prezente, ducând la dezumanizare.

Paullina Simons vorbește în romanul ei, în paralel cu povestea de dragoste dintre Tatiana și Alexander, despre lucruri care chiar s-au întâmplat în iarna dintre anii 1941 și 1942, când au murit peste un milion de locuitori ai Leningradului.

Titlul cărții este dat de poemul cu același titlu al lui Alexandr Pușkin, pe care Alexander i-l dăruise Tatianei la una din primele lor întâlniri.

5. Shogun, de James Clavell

Abia trecută de 20 de ani, o tânără poartă cu ea la metrou cartea Shogun, de James Clavell.

În Japonia feudală, prin anii 1600, domnește un cod strict de onoare (Bushido), multe strategii militare și politice, dar și numeroase intrigi. John Blackthorne, numit de japonezi Anjin-san, este un marinar englez a cărui navă naufragiază pe coasta Japoniei. Acesta ajunge din prizonier samurai și apoi hatamoto, adică un fel de sfetnic al unuia dintre cei mai influenți seniori ai Japoniei.

Toranaga este personajul cheie al romanului, cel ce trage sforile şi deţine o înţelepciune uimitoare, personajul de geniu, shogun-ul (cel mai mare grad militar din Japonia, cu o putere mai mare chiar decât împăratul).

Interesant este parcursul lui Blackthorne prin această lume complet necunoscută, în care trebuie să învețe totul de la zero. Iar fascinația cititorului crește odată cu descoperirea stilului de viață și codului moral al japonezilor din acea epocă, care este unul absolut diferit de cel european. După ce o vei citi, vei vrea să descoperi mai mult despre istoria, cultura și civilizația japoneză.

6. Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, de Yuval Noah Harari

O femeie aflată în jurul vârstei de 45 de ani citește Sapiens. Scurtă istorie a omenirii. În cele aproape 350 de pagini ale cărții sale, Yuval Noah Harari încearcă să comprime istoria Homo Sapiens, care e o mică parte din istoria omenirii. De la apariția oalelor de lut la dezvoltarea vânătorii, de la apariția limbajului la învățarea comerțului și până astăzi, când ne aflăm sub ceea ce poate fi binecuvântarea sau blestemul apariției cyborgilor.

Acum 100.000 de ani, pe pămînt existau cel puţin şase specii de oameni, spune Yuval Noah Harari. Astăzi există una singură, homo sapiens. Așadar, ce s-a întâmplat cu celelalte și cum am ajuns noi, ca specie, să fim stăpânii planetei? Cartea explică felul în care ne-am unit forțele ca să construim oraşe, regate şi imperii, cum am ajuns să credem în zei, în legi şi în cărţi, dar şi cum am devenit sclavii birocraţiei, ai consumerismului şi ai căutării fericirii.

Publicată iniţial în Israel în 2011, Sapiens a devenit rapid bestseller internaţional, fiind tradusă în peste patruzeci de limbi. Și în România este citită de foarte multă lume. Cartea este scrisă din perspectiva biologiei evoluţioniste, având o documentare atentă, și oferind tot felul de detalii legate de economie, istoria religiilor şi antropologie.

Despre această carte, Barack Obama, fostul președinte american, a spus: „Interesantă şi provocatoare… Ne ajută să înţelegem de cât de puţin timp suntem pe acest pământ, de cât de puţin timp există lucruri ca agricultura sau ştiinţa şi de ce este bine să nu le luăm ca pe ceva de la sine înţeles”.

7. Eseu despre orbire, de José Saramago

O tânără de vreo 25 de ani citește Eseu despre orbire, de José Saramago. Poate că ți-ai imaginat deseori “cum ar fi dacă”. Cum ar fi dacă s-ar anunța sfârșitul lumii. Cum ar fi dacă ar începe un război. Cum ar fi dacă s-ar dezvolta o nouă epiemie cu efecte devastatoare. Dar exercițiul de imaginație pe care îl propune José Saramago depășește imaginația. Ce-ar fi dacă am orbi cu toții, în urma unei epidemii? Dar dacă am orbi toți, mai puțin unul?

Eseu despre orbire nu e o carte ușor de digerat. O să simți duhoare, puroi, transpirație, miros de sânge şi degradări fizice sau psihologice care te țin mereu tensionat. Oamenii orbesc într-un ritm amețitor, iar cauza acestei epidemii nu se știe. Inițial, guvernul decide să interneze toți bolnavii într-un sanatoriu, ca să împiedice răspândirea bolii, dar măsura se dovedește a fi inutilă.

Identitatea nu contează prea mult într-o lume întunecată, motiv pentru care personajele nu au nume: “În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem”. Printre personaje se află medicul oftalmolog, tânăra cu ochelari negri, soţia primului orb, bătrânul cu legătură neagră și băieţelul cu strabism. Nici măcar soţia medicului nu are nume, deși ea este singura care, inexplicabil, nu orbește și care îi va ghida pe cei din jurul ei prin întuneric. Ca să nu fie linșată de oricare dintre cei care și-au pierdut speranța, soția medicului ține secret faptul că vede.

Epidemiile, durerea și neputința scot din oameni ce e mai rău: “Din aluatul ăsta suntem făcuţi toţi, jumătate indiferenţă, jumătate răutate”. Cartea lui Saramago, laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 1998, este o alegorie a umanității (și, totodată, a dezumanizării): “De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care văzând, nu văd”.

Chiar dacă am descris aici doar șapte dintre cărțile citite la metrou într-o zi obișnuită de toamnă, adevărul e că încă se citește. Și se citesc destul de multe cărți tipărte, chiar și acum, în epoca tehnologiei.

Cum spunea scriitorul român Mircea Cărtărescu într-un interviu acordat în 2017 ziarului Adevărul: “Eu cred că va exista în continuare un public care citeşte cărţi pe hârtie, pentru că, dacă revoluţia digitală ne duce către realitatea virtuală, în acelaşi timp ea va provoca şi nostalgie: o întoarcere a oamenilor la un fel de viaţă mai vechi, perceput ca fiind mai tactil, mai adaptat fiinţei omeneşti. Cred că mulţi oameni vor rămâne fideli unei lumi în care îşi au locul şi cărţile pe hârtie”.