Iarna e anotimpul cel mai potrivit pentru a citi cărți profunde, care te ajută să-ți răscolești prin cotloanele minții și sufletului. Dacă nu știi ce să mai citești până când se termină iarna, am trei sugestii de lectură pentru nopțile lungi și friguroase.

Pentru mine, lecturile se impart în două: cărți de citit vara – pozitive și a căror acțiune, eventual, să aibă loc la malul măriii – și cărți pe care trebuie să le aprofundezi, să le acorzi mai mult timp, să nu le tratezi fugar, între mersul la plajă și concertul de seara. Există literatură care te unge mai bine pe suflet când vine frigul. N-aș putea să spun cu precizie de ce. Poate pentru că iarna îți asumi mai bine singurătatea, războaiele, calamitățile naturale și dramele interioare.

Pentru că încă e iarnă – nu te uita pe fereastră, că nu s-ar spune -, profită cât mai poți de sezonul cititului de cărți “grele”. Îți recomand trei. Sunt sigură că măcar una dintre ele nu a trecut prin mâna ta până acum.

3 cărți de citit până când se termină iarna

Eseu despre orbire – José Saramago

Deseori mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă nu aș mai vedea sau auzi sau vorbi. Tot de atâtea ori îmi imaginez că mă pot adapta la aceste condiții, nu fără efort. Însă exercițiul de imaginație pe care îl propune José Saramago depășește imaginația. Ce-ar fi dacă am orbi cu toții, în urma unei epidemii? Dar dacă am orbi toți, mai puțin unul?

Eseu despre orbire nu e o carte ușor de digerat. O să simți duhoare, puroi, transpirație, miros de sânge şi degradări fizice sau psihologice care te țin mereu tensionat. Identitatea nu contează prea mult într-o lume întunecată, motiv pentru care personajele nu au nume. Ele sunt: medicul oftalmolog, tânăra cu ochelari negri, soţia primului orb, bătrânul cu legătură neagră și băieţelul cu strabism. Soţia medicului e singura care, inexplicabil, nu orbește și care îi va ghida pe toți, păstrând secretul, ca să nu fie linșată de oricare dintre cei care și-au pierdut speranța. Pentru că epidemiile, durerea și neputința scot din oameni ce e mai rău: “Din aluatul ăsta suntem făcuţi toţi, jumătate indiferenţă, jumătate răutate”.

Cartea lui Saramago, laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 1998, este o alegorie a umanității: “De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care văzând, nu văd”.

Crimă și pedeapsă – Feodor Mihailovici Dostoievski

Am citit târziu Crimă și pedeapsă. Am tot amânat-o pentru că părea o carte apăsătoare, pentru care nu eram pregătită. Nu cred că e bine să începi să citești o carte dacă ai sentimentul că nu i-a venit timpul. Dacă ai pățit și tu ca mine și încă nu ai citit-o sau dacă ai citit-o prea devreme, când nu era timpul potrivit, cred că e cazul să o faci (din nou). Crimă și pedeapsă nu numai că e una dintre lecturile clasice, de “palmares”, dar e o carte în care totul se leagă, nu te plictisești nicio secundă, e plină de idei și de emoție și te surprinde până la final. Sau mai ales la final, pentru că Dostoievski s-a hotărât să-i dea un sfârșit cât a putut el de pozitiv, contrar altor opere ale sale.

Raskolnikov e „un tânăr”, fost student, care trăiește la limita subzistenței, într-o odăiță subînchiriată, măcinat de sărăcie și de idei. Rodion Romanovici Raskolnikov se plimbă pe străzile orașului Sankt Petersburg și pune ceva la cale, se frământă. E bine sa ucizi pentru o idee? Pentru a duce mai departe ceva ce tu consideri ca este un plan măreț și care poate schimba lumea? Și ce faci dacă planul inițial al crimei îți este dat peste cap de nevoia de a ucide încă un om? Cât de lucid poți fi când comiți o crimă?

Dostoievski născocește discuții ample pe această temă, care au loc chiar între criminal și oamenii legii. În carte găsim un Raskolnikov frământat, pe de o parte, de moralitatea propriei personalități, dar și, pe de altă parte, de mândria de a fi putut ucide fără să lase urme evidente. Până la urmă, care este pedeapsa? Anii de temniță sau conștiința care l-a îmbolnăvit?

Între cer şi pământ – Jón Kalman Stefánsson

Una dintre cărțile pe care am ales-o aproape întâmplător, într-o iarnă în care chiar ninsese, este Între cer şi pământ, scrisă de islandezul Jón Kalman Stefánsson. E o carte pe care, după ce am citit-o, am făcut-o cadou. În timp, am mai cumpărat trei și le-am dăruit pe toate. Mă găsesc acum în situația de a-mi cumpăra iar cartea, cu gandul ca, de data aceasta, o să o păstrez pentru mine. Nu sunt genul de om care să vrea să recitească o carte (sunt prea multe cărți pe care nu le-am citit, așa că aș vrea să aloc lor timpul meu de lectură!), dar Între cer și pământ este o excepție.

Povestea începe cu niște pescari obișnuiți cu frigul, care trăiesc în niște barăci pe malul mării, mănâncă gras, se îmbracă gros, sunt taciturni sau chiar morocănoși, pregătiți mereu să plece la pescuit, desi știu că există riscul să nu se mai întoarcă. Aici, moartea e ceva firesc și, de cele mai multe ori, stă pe fundul mării.

Bárður pleacă la pescuit într-o dimineață aparent obișnuită, dar se întoarce din drum să mai citească o dată niște versuri din cartea “Paradisul pierdut” a lui John Milton. Vrea ca versurile să-i rămână în cap, să le aibă cu el cât timp va fi pe mare, dar, pătruns de poezie, uită să își ia pufoaica, așa că moare înghețat în barcă.

Prieten devotat, “băiatul” – personajul principal al cărui nume nu este dezvăluit vreodată – pleacă spre sat, să anunțe moartea lui Bárður și să înapoieze cartea celui de la care fusese împrumutată, fără să știe că pornește într-o călătorie inițiatică. Tânărul înțelege, la început, că moartea se poate datora cuvintelor, că poezia poate ucide.

Între cer și pământ are, ca scriitură, o cadență aproape monotonă. Intri într-o poveste în care simți frigul în asemenea măsură încât citești ca și cum ai merge și tu prin zăpadă și viscol: cu pași rari, amorțiți, dar plini de determinare. La fel ca băiatul, care luptă pentru viața lui prin pustiul înghețat. Moartea singurului său prieten este un pretext pentru a se gândi la viaţă, iubire, deznădejde, oameni și timp. În final, începi să înțelegi importanța comunității, a ceea ce înseamnă “a fi împreună”, chiar dacă “împreună” nu înseamnă veselie, râs și distracție, cum suntem noi obișnuiți.

Între cer și pământ e o carte despre însingurare și dragoste de oameni. Cartea este o meditație profundă despre condiţia omului pe pământ, într-o lectură tulburătoare. O poți citi oricând, dar iarna o să simți cum te pătrunde ca gerul.