În fiecare an, la 15 ianuarie, celebrăm geniul poetului Mihai Eminescu. Dar Eminescu nu a fost doar poet, ci și filosof, traducător, bibliotecar, profesor și publicist.   

Născut la 15 ianuarie 1850 în Botoșani, Mihai Eminescu – Mihail Eminovici, după numele dat de părinții Gheorghe și Raluca – a fost cel de-al șaptelea din cei 11 copiii familiei. De fapt, aceasta este data nașterii lui Mihai Eminescu acceptată oficial, deși mai mulți membri ai familiei sale și chiar poetul însuși au declarat că data reală ar fi fost 20 decembrie 1849.

Cum educația ocupa un loc important în preocupările familiei Eminovici, Mihail și mai mulți dintre frații lui sunt trimisi la studii în Cernăuți, în Transilvania sau la universitățile germane.

Mihail Eminovici studiază la singurul liceu din Cernăuți, un liceu german. Debutul său ca poet este considerat la 16 ani, când publică La moarea lui Aron Pumnul, poezie dedicată celui care îi fusese profesor la catedra de limba română. Un an mai târziu, în 1867, în revista Familia îi apare poezia Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie.

Publicistul și scriitorul Iosif Vulcan este cel care îi propune, în 1866, romanizarea numelui în Mihai Eminescu. Numele Eminescu va fi, mai apoi, adoptat și de alți membri ai familiei sale.

În următorii câțiva ani, Eminescu creează necontenit, editează reviste, culege folclor, studiază în profunzime, la Viena și Berlin, drept, filosofie, economie, politică, medicină, încearcă să aducă împreună societăți literare românești din țară și din afară, se implică în dezbateri critice, în publicistica politică, predă, face traduceri de specialitate, cercetări, înfiinteaza congrese și serbări cu caracter național românesc. Ca revizor școlar și inspector în județele Iași și Vaslui, se ocupă de organizarea învațământului, iar în acea perioadă îl cunoaste pe Ion Creangă (în 1875), cu care leagă o caldă prietenie. În aceeași perioadă, participă la seratele literare ale Veronicăi Micle.

 Click aici pentru a cumpăra cărţi la cel mai mic preţ 

Publică recenzii literare, cronici și editoriale, în același timp cu creatii literare de înaltă valoare. A fost activ în societatea politico-literară Junimea și a lucrat ca redactor la ziarul Timpul.

Alături de volumele cuprinzând traduceri din limbi străine, piese de teatru, încercări beletristice, cel mai important rol îl are poezia lui Mihai EMinescu, publicată în volume de versuri (antume și postume).

Printre cele mai cunoscute poeme ale sale se află, în ordine cronologică, Venere și Madonă, Epigonii, Mortua est, Înger și demon, Floare albastră, Călin (file din poveste), O, rămâi, Mai am un singur dor, Scrisoarea I, Scrisoarea II, Scrisoarea III, Scrisoarea IV, Pe lângă plopii fără soț, Luceafărul (după 10 ani de lucru asupra textului), Sara pe deal.

În iunie 1883 este declarat alienat mintal și internat la Institutul Caritatea din Bucuresti. Mihai Eminescu este destituit de la conducerea ziarului Timpul, iar în octombrie pleaca la Viena pentru a se trata la un institut medical. La sfârșitul aceluiași an, apare volumul Poezii într-o formă grafică frumoasă, reunind poeziile sale din ultimii 13 ani până la ieșirea cărții de sub tipar. Aceasta îl va consacra definitiv ca mare poet.

Întors în țară, Eminescu devine sub-bibliotecar în Iași, predă geografie și statistică, traduce lucrări de mare dificultate și continuă să scrie.

La sfârșitul lui 1886 este internat la ospiciul Mânăstirii Neamț, de unde trimite, în continuare, poezii spre publicare. Ajuns apoi la București, la îndemnul Veronicăi Micle, traduce piese de teatru și reia activitatea jurnalistică.

La începutul lui 1889 este internat la Mărcuța, apoi la Institutul Caritatea, unde moare pe 15 iunie. În același an aveau să moară și Veronica Micle și Ion Creangă.

Concluzia raportului medical întocmit cu câteva luni înainte de moartea poetului a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. Există însă și teoria conform căreia Mihai Eminescu ar fi fost asasinat. Ipoteza susține că îmbolnăvirea psihică a poetului ar fi fost deliberată prin aplicarea unui tratament bazat pe injecții cu mercur în sanatoriul Caritas al doctorului Alexandru Șuțu, conducând în final la moartea poetului.

În urmă cu patru ani, academicianul Victor Voicu, farmacolog si toxicolog, a declarant că, pe fondul unei afecţiuni de tip bipolar care nu a fost corect diagnosticată, Eminescu a primit diagnosticul eronat de sifilis, generând un tratament – standard la vremea respectivă – cu mercur. Academicianul a mai spus că administrarea de lungă durată şi în mod repetat a generat agravarea stării de sănătate a lui Eminescu şi a contribuit la sfârşitul lui prematur.

Mihai Eminescu a mai scris poezii erotice, povești și nuvele. Deși proza sa nu este considerată ca având valoare similară cu opera poetică, nuvelele sale pot fi revelatorii.

3 opere de Mihai Eminescu pe care să le citești, pe lângă poezie

Sărmanul Dionis

Nuvela Sărmanul Dionis este rezultatul contactului pe care poetul l-a avut cu filosofia şi literatura europeană, în perioada studiilor sale la Viena. Este o nuvelă fantastică și pshihologică despre soarta tragică a omului de geniu, aflat într-o societate ostilă adevăratelor valori spirituale și despre încercarea sa de a se detașa de această societate potrivnică, refugiindu-se în vis.

În nuvelă, sub masca tânărului de “poate nici optsprezece ani” Dionis, sunt prezente preocupările culturale ale scriitorului. Acest amestec face din Sărmanul Dionis o lectură încărcată de fantastic, poezie, visare și de momente inedite de pură speculație filozofică, pe tot parcursul operei: “…și tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aș avea trei ochi aș vedea-o și mai mare, și cu cât mai mulți ochi aș avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari”.

Eminescu tratează tema spațiului și a timpului, de fapt inexistența acestora, precum și lumea ca vis: “În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu — ele sunt numai în sufletul nostru”.

Dincolo de introspecțiile care abundă întreaga nuvelă, Eminescu face descrieri uluitoare: “unul cu pălăria naltă pe ceafă și cu mâinile unite pe spate, c-o țigară lungă în gură a cărei independență era mărginită numai de buzele individului, se uita — dracu știe, cu interes ori așa numai, la un portret a lui Dibici-Zabalkanski atârnat în afumatul perete”. Sub condeiul lui, obiectele capătă carateristici aproape umane, iar oamenii caracteristici supraomenești.

Geniu pustiu

Tema omului de geniu apare, evident, și în scrierea Geniu pustiu, considerate roman, ale cărei pagini se consideră că au fost scrise în 1869, când Eminescu avea 19 ani. Criticul și istoricul literar Garabet Ibrăileanu scria, în lucrarea sa Scriitori români și străini, cu referire la “romanul inedit” Geniu pustiu, că paginile acestei opere scrise în tinerețea lui Eminescu erau parte dintr-o lucrare mai mare și că însuși poetul a renunțat la ideea de a mai publica aceste pagini după ce a “transportat” pagini întregi în Sărmanul Dionis: “Descripția străzii bucureștene și a crâșmei pe o noapte ploioasă, din paginile 3, 4, 5 din Geniu pustiu (ediția 1908), se găsește în paginile 31, 32, 33 din Sărmanul Dionis (ediția Biblioteca Minervei). Tipul lui Toma Nour de la p. 7 din Geniu pustiu se găsește, cu schimbarea numelui Toma Nour în Dionis, la p. 32 din Sărmanul Dionis. Odaia lui Toma Nour de la p. 20 din Geniu pustiu e odaia lui Dionis de la p. 37 din Sărmanul Dionis. Bustul de la p. 30 din Geniu pustiu e bustul de la p. 37 din Sărmanul Dionis”.

Geniu pustiu este cunoscut drept prima scriere în proză a lui Eminescu, începută în 1868 și încheiată în 1870, cu unele intervenții prin 1871-1872. Volumul a rămas în manuscris în timpul vieții poetului și a fost tipărit postum, în 1904, de Ion Scurtu, căruia i s-au adus unele critici legate de intervenția asupra textului la nivel de punctuație, limbă, morfologie și sintaxă.

În Geniu pustiu, Mihai Eminescu îi delegă autoritatea sa unui narrator-personaj, care cugetă asupra condiţiei sale, într-un Bucureşti melancolic. Într-o cafenea îl întâlneşte pe Toma Nour, un june cu care leagă o strânsă prietenie. După plecarealui Toma în străinătate din cauza unei boli care se va dovedi fatală pentru erou, acesta îi trimite lui Eminescu manuscrisul biografiei sale.

În carte găsești pagini din viaţa zbuciumată a lui Toma Nour, rămas fără mamă de la o vârstă fragedă și al cărui tată, din puţinul său, reuşeşte să-l dea la şcoală. Acolo îl cunoaşte pe Ioan, care îi devine prieten de suflet şi alături de care va trăi cele mai triste momente din viaţă. Iar Toma trece și prin iubire, și prin război.

După ce îşi îngroapă tatăl, Toma Nour afirmă despre el însuși: “Întristarea-mi intrase-n inimă, întristarea şi pustiul”. Căci pustiul sufletesc al geniului provine din exacerbarea sensibilităţii şi a lucidităţii.

Avatarii faraonului Tlà

Eminescu a tratat în multe dintre scrierile sale metempsihoza – termen filosofic referitor la reîncarnarea sufletului după moarte. Iar cea mai importantă creaţie eminesciană despre metempsihoză este nuvela fantastică Avatarii faraonului Tlà.

Nuvela a fost publicată în 1932, la 43 de ani de la moartea lui Eminescu, de către scriitorul, criticul și istoricul literar George Călinescu, cel care a și descoperit-o şi editat-o.

Nuvela Avatarii faraonului Tlà este neterminată. Din cuprinsul ei lipsește un număr mare de pagini, ceea ce îngreunează lectura, cu atât mai mult cu cât tratează tema metempsihozei.

Totuși, cititorul interesat de opera lui Mihai Eminescu nu ar trebui să evite din acest motiv scrierea, ci să se lase transportat prin această aventură care îi oferă, în cele din urmă, posibilitatea de a-și imagina el însuși finalul, ghidându-se după previziunea făcută în primul episod de către personajul arhetip, faraonul Tlà, cât şi din indiciile celorlalte avataruri ale faraonului.

“Ce ești tu, rege Tlà? Un nume ești… o umbră! Ce numești tu pulbere? Pulberea e ceea ce există întotdeuna… tu nu ești decât o formă prin care pulberea trece… Ceea ce-nainte de doi ani se numea regele Tlà este atom cu atom altceva decât ceea ce azi se numește tot cu același nume…”.