Ne dorim să fie soare și ne dorim să ieșim din case. Până când va fi posibil, trebuie să ne descurcăm cum putem cu zilele întunecate de acum. De aceea, ca măsură de prim ajutor, am ales șapte cărți bune pentru vreme rea. Toate sunt bune de citit când stai înfofolit pe canapea, așa că alege-ți măcar una pe care s-o citești până dă soarele.
Pentru noi, romanele trebuie să îndeplinească anumite criterii ca să le considerăm cărți bune pentru vreme rea. Fie să aibă multe pagini – genul de carte de care nu prea te-apuci când vrei să ieși la multe plimbări și nu vrei să te cari cu ea în geantă -, fie să fie sentimentală și melancolică, adică în ton cu vremea de afară. Mai pe scurt, o carte bună pentru vreme ploioasă și friguroasă e una cu care te așezi confortabil pe canapea sau pe fotoliu, aproape de fereastră, și în care te pierzi până apare soarele.
Pentru că ne-am săturat cu toții de zilele reci și umede, încercăm să-ți venim în ajutor cu o selecție de cărți bune pentru vremea de-afară.
Încearcă să-ți imaginezi Macondo, locul descris de Gabriel Garcia Marquez, unde a plouat patru ani, unsprezece luni și patru zile. Apoi uită-te pe fereastră. Un veac de singurătate e ceea ce-ți trebuie pentru vremea de-afară.
O poveste despre înființarea, măreția și decăderea satului Macondo, cu tot cu alambicata istorie a familiei Buendia, care s-a confruntat cu tot felul de încercări venite odată cu trecerea timpului și a existenței în sine. Iubiri neîmpărtășite, pasiuni, rivalități, vise fantastice, războaie, un timp care are o curgere bizară, orgolii și multă patimă.
E o carte plină de mituri și magie, este cronica unei microsocietăți izolate, dar care nu este străină de tot felul de întâmplări fabuloase. E un roman poetic. Macondo este metafora unei lumi cu posibilități infinite, atât constructive, cât și distructive, iar Un veac de singurătate este, probabil, cea mai strălucitoare carte a lui Márquez.
Nici în Napoli, unde are loc povestea Elenei Ferrante, nu e soare mereu. De fapt, de multe ori lumina solară e acoperită de praf și influențată de atmosfera cenușie a sărăciei. Dar nu e deloc un roman trist, dimpotrivă. Povestea Elenei, numită deseori Lenù, și a prieteniei ei bizare cu Lila este una fermecătoare. Amândouă sunt geniale, dar în feluri diferite, și amândouă sunt expuse unei lumi crude, căreia trebuie să-i facă față, fiecare folosindu-și la maximum propriile resurse.
Lenù e fata cuminte, supusă și studioasă. Ca să primească aprecieri, trebuie să muncească mult. Lila e, în schimb o răzvrătită. Și ea studiază, dar pe furiș, ajungând să împrumute cărți de la bibliotecă în numele tuturor membrilor familiei ei. Nu se satură, vrea să știe de toate, se visează scriitoare și intră într-o competiție pe viață cu Lenù.
Chiar dacă stai în casă, romanul lui David Mitchell o să te poarte prin timp și spațiu. Structura romanului e una atipică și are un rol esențial, pentru că te plimbă înainte și înapoi prin timp: șase povești, aparent fără legătură între ele și fragmentate, se desfășoară pe durata a mii de ani.
Este vorba despre un notar american care explorează insulele proaspăt colonizate din Mările Sudului, un muzician care încearcă să-și convingă maestrul să-l ia drept asistent, o jurnalistă care salvează lumea de la dezastru nuclear, un editor vanitos care descoperă un bestseller periculos și o clonă creată în sistemul sclavagismului modern.
Dacă ai chef și de cărți bune un pic mai călduroase, poți compensa frigul de-afară cu atmosfera din romanul lui Orhan Pamuk. În spatele poveștii de dragoste dintre Kemal și Füsun se află tabuurile și restricțiile societății tradiționaliste din Turcia, care încearcă să se deschidă timid către occident. Cel care citește această carte va descoperi farmecul Istanbulului anilor ’70-’80, în paralel cu dragostea obsedantă a lui Kemal pentru frumoasa Füsun, căreia îi dedică un muzeu al inocenței, în care expune tot felul de obiecte care au legătură cu aceasta: lucruri pe care Füsun le-a atins sau obiecte furate din casa părinților ei.
Obsesia lui Kemal este descrisă cu precizie, ajungând până la a număra 4213 mucuri de țigări pe care le-a fumat Füsun. Muzeul inocenței este o carte migăloasă și care îți va încălzi sufletul!
Două vieți care ajung să se întrepătrundă. Cea a unei fete nevăzătoare și a unui neamț devenit soldat în timpul ocupației germane în Franța, pe durata celui de-Al Doilea Război Mondial.
Romanul lui Anthony Doerr merge, inițial, pe două planuri, prezentând viețile celor doi. Marie-Laure e o franţuzoaică de 12 ani, oarbă de la cinci ani. Trăiește cu tatăl său în Paris. Reușește să se descurce și să nu se piardă pe străzi pentru că tatăl ei i-a construit machete cu Parisul în miniatură. La rândul lui, Werner e un orfan german, întruchipare a rasei ariene pure. Lipsit de orice impuls violent, Werner e un geniu cu înclinații spre tehnică. După ce construiește de unul singur un radio pentru el şi sora lui, Werner este observat de un oficial al regimului nazist și este trimis la Institutul Naţional Politic de Educaţie şi, mai târziu, pe front.
Când naziștii atacă Franța, Marie-Laure și tatăl ei se refugiază în Saint-Malo, la un unchi care trăiește izolat de lume și în grija căruia rămâne fata când tatăl ei este arestat. Werner ajunge și el cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi decisivă pentru destinele personajelor.
Toată lumina pe care n-o putem vedea, de Anthony Doerr, e o carte pe care n-o s-o lași din mână până la ultima pagină!
„Se ridică în picioare în grădină, unde lucrase, și priveşte în zare. Simte o schimbare de vreme. Încă un suflu de vânt, un susur de sunete prin aer, şi înalţii chiparoşi se leagănă uşor. Ea se întoarce şi o porneşte în sus spre casă, sărind peste un zid pitic, simţind pe braţele dezgolite primele picături de ploaie. Traversează loggia şi intră repede în casă”.
Romanul lui Michael Ondaatje începe cu o tânără infirmieră care îngrijește rănile unui bărbat ars, scăpat dintr-un accident aviatic. Cei doi sunt singuri într-o vilă aflată în ruină, undeva în spatele frontului. În jur încă mai sunt bombe neexplodate.
Hana îi citește din când în când pacientului englez la lumina lumânării și, odată la patru zile, îi spală trupul înnegrit de răni. Aflăm că îl îngrijește de luni de zile, iar el de-abia mormăie, pentru că încă nu poate să vorbească. Mai târziu, bărbatul începe să-şi depene povestea.
Intră în categoria de cărți bune indiferent de vreme, dar, dacă încă nu ai citit-o, ți-o recomandăm pentru zilele reci, când tu stai înăuntru și afară e frig.
Anglia e recunoscută pentru vremea capricioasă și parcă nimeni nu știa asta mai bine decât Charles Dickens. Iar Marile speranțe e exact ce îți trebuie, dacă ai poftă de puțină aventură și, de fapt, de un bildungsroman.
Personajul principal din acest roman este Pip, un băiat ai cărui părinți au murit și care rămâne în grija surorii lui, Giorgiana, și a soțului acesteia. Asprimea Girogianei este compensată de blândețea lui Joe.
La șase ani, Pip petrecea destul de mult timp în cimitir, unde întâlnește un evadat din închisoare, care îi cere să-i găsească un adăpost. Deși a doua zi evadatul este prins, această întâlnire este una care va reprezenta, mai târziu, un punct de cotitură în viața lui Pip.
Odată cu devenirea lui Pip, Charles Dickens conturează tot felul de personaje și dă sens legăturilor dintre ele, teleportându-te din aceste zile reci în alt spațiu și timp.
Nume | Activat |
---|---|
Cookie-uri Folosim cookie-uri pentru a putea oferi o experienta cat mai placuta |
|
Google Analytics We track anonymized user information to improve our website. |
|
Google Adwords We use Adwords to track our Conversions through Google Clicks. |
|
Google Tag Manager We use Google Tag Manager to monitor our traffic and to help us AB test new features |
|
Facebook We use Facebook to track connections to social media channels. |
Acest site folosește cookie-uri. Acceptați sau refuzați cookie-urile. Pentru mai multe detalii privind gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri.