Prietena mea genială, prima carte din Tetralogia napolitană a Elenei Ferrante, e, la suprafață, povestea legăturii puternice dintre două femei. Invită însă la o meditație legată de motivele pentru care ne alegem prietenii pe care îi avem.  

Am primit cartea Prietena mea genială de la prietena mea care mă crede – după cum ea însăși a spus – genială. Ciudat, m-am gândit amuzată, pe tot parcursul relației noastre mi-am imaginat că ea e geniala dintre noi. Nu citise cartea și nu știa că romanul Elenei Ferrante mă va face să mă întreb constant care dintre cele două personaje principale e “geniala”.

Dar să încep cu începutul. Prietena mea genială face, în primele sale file, o introducere în viața familiilor tipic italiene cu care vei interacționa. Nu îți bate capul să reții indexul personajelor, nu vei reuși de la început! Ele vor căpăta substanță pe parcurs și le vei recunoaște nu numai după nume, ci mai ales după trăsăturile lor de caracter simplu, dar puternic descrise.

Elena, zisă Lenù, află că Lila, prietena ei încă din copilărie, dispare de acasă la 66 de ani, încercând să steargă orice ar fi putut lăsa în urmă, mergând până la a-și decupa chipul din fotografii. Furioasă, Elena decide să scrie în detaliu povestea prieteniei lor. “Să vedem cine izbutește de data asta!”, parcă amenință ea, iar eu intuiesc, de la început, o competiție. Nu știam încă ce fel de competiție.

“Lila a apărut în viața mea în clasa întâi și m-a impresionat imediat pentru că era foarte rea”. Și cum putea altfel să fie Lila, fiica cizmarului din cartier, născută într-o familie săracă – ca, aproape, toți cei din cartier? Lila e însă o surpriză pentru Lenù, atunci când descoperă că aceasta nu e doar o fată rea, ci o fată deșteaptă, sclipitoare chiar, care a învățat singură să citească înainte de a merge la școală, care e prima la concursurile școlare și care, în plus, are un curaj nebun de a înfrunta viața și violențele din cartier. Pentru că la periferia orașului Napoli din anii ’50, violența verbală și fizică e la ea acasă. Iar Lila a înțeles încă din copilărie că trebuie să-i facă față, așa că își construiește propriul stil, destul de băiețos.

M-am simțit din nou umilită de abilitatea Lilei de a scrie, de ce putea ea să plăsmuiască și eu nu, mi s-au încețoșat ochii. Eram fericită, desigur, că era atât de bună și fără școală, fără cărțile de la bibliotecă, dar fericirea aceea mă făcea în mod vinovat nefericită.

Lenù e fata cuminte, supusă și studioasă. Ca să primească aprecieri, trebuie să muncească mult. Lila e, în schimb o răzvrătită. Și ea studiază, dar pe furiș, ajungând să împrumute cărți de la bibliotecă în numele tuturor membrilor familiei ei. Nu se satură, vrea să știe de toate, se visează scriitoare și intră într-o competiție pe viață cu Lenù.

Tatăl lui Lenù e portar la primărie, iar mama ei e casnică, șchioapă și strabică. Totuși, părinții îi asigură accesul la meditații, astfel încât să poată continua școala, lucru care Lilei îi este interzis. Dar Lila nu își recunoaște niciodată slăbiciunile. Inventează noi și noi motive de competiție, iar când nu reușește, se comportă ca și când nu i-ar păsa.

Competiția dintre cele două nu se dă însă doar prin educație și cultură. Totul este un concurs: cine are mai mult curaj, cine primește prima declarație de dragoste, cine are prima menstruație, cine e o prietena mai bună, cine știe să vorbească italiana mai frumos, cine știe să scrie mai frumos o scrisoare, cine e mai frumoasă, cine se transformă prima în femeie, cine se logodește cu cel mai mare, mai frumos, mai bogat și mai deștept băiat? În fine, cine e prietena genială dintre cele două?

Unii ar putea fi tentați să creadă că Prietena mea genială e o carte pentru femei. Nu, e o carte pentru toți cei care au fost împinși, de competiție, spre a fi mai buni. Dar competiția are două tăișuri: te face și să suferi. Însă, dincolo de toate acestea, este o carte despre prietenie așa cum e ea în primii ani de viață și în adolescență: o legătură totală și modelatoare.

Cine este Elena Ferrante?

Prietena mea genială este primul titlu din tetralogia napolitană scrisă de Elena Ferrante. Dar cine e Elena Ferrante? Aș fi fost tentată să spun că Elena Ferrante nu există, dar aș fi greșit. Elena Ferrante este pseudonimul cuiva care scrie. Jurnalistul Claudio Gatti a susținut că, în spatele numelui Elena Ferrante s-ar afla Anita Raja, translator, care este căsătorită cu scriitorul napolitan Domenico Starnone. De-a lungul timpului s-a speculat chiar că Ferrante ar fi, de fapt, bărbat. Cititorii Elenei Ferrante au fost, în general, nemulțumiți de încercările de a i se afla identitatea. Și pe bună dreptate. Cât de mult contează chipul și viața reală a celui care scrie o carte, când cartea reprezintă o identitate în sine?

Deși se spune că Prietena mea genială este cea mai bună din Tetralogia napolitană, sunt curioasă cum sunt și următoarele titluri: Povestea noului nume, Cei care pleacă și Cei ce rămân și Povestea fetiței pierdute.

Pentru cei care, însă, nu au curiozitatea de a citi întrega tetralogie, HBO și Rai au început deja filmările pentru un serial de 32 de episoade care să acopere toate cele patru cărți, producția urmând să fie lansată anul acesta.

Repet: aș fi fost tentată să spun că Elena Ferrante nu există, dar aș fi greșit. Elena Ferrante poate fi alter egoul unui scriitor – femeie sau bărbat, așa cum Lila ar putea fi alter egoul lui Lenù. Așa cum prietena mea genială ar putea fi alter ego-ul meu, așa cum noi toți ne raportam la cineva mai bun, mai frumos, mai deștept.

Te-ai întrebat vreodată dacă fiecare prieten apropiat este un alter ego al tau? Prietena mea genială e despre noi toți, despre obsesia de a fi măcar la fel de bun (dacă nu mai bun) decât cel pe care-l admiri cel mai mult, până la invidie.