Ne place să citim ficțiune, dar unele cărți de memorii bat imaginația și, în plus, ne ajută să ne creăm o imagine mai amplă asupra istoriei, cel puțin a celei literare. Însă nu numai a celei literare, pentru că aproape toți scriitorii români au fost la curent și cu viața politică a epocii în care au trăit. Iată de ce jurnalele au un loc aparte în literatura română și merită să fie puse alături de celelalte opere ale autorilor lor.

De obicei, citim autobiografia unui scriitor după ce am parcurs o parte importantă a operei sale literare. O facem pentru că vrem să înțelegem mai bine contextul în care a creat, pentru a afla detalii picante despre viața lui intimă, pentru a afla detalii despre epoca în care a trăit sau punctul său de vedere în legătură cu cei care i-au fost contemporani. Jurnalele sunt, într-o anumită măsură, relatări istorice, dar sunt relatări subiective. De aceea, este interesant să citești cărți de memorii ale unor autori care au trăit în același timp istoric, pentru a vedea cum au înțeles și relatat diferit aceleași fapte.

Am selectat cinci cărți de memorii care – credem noi – te vor ajuta să-ți faci o imagine mai amplă asupra României interbelice, în special a mediului literar, dar și despre viața trăită în comunism de unele personalități ale vremii.

5 cărți de memorii pe care să nu le ratezi

Memorii (1907-1960), de Mircea Eliade

Mircea Eliade (1907 – 1986), celebru pentru operele Maitrey, Romanul adolescentului miop sau Nuntă în cer, nu a fost un simplu scriitor, ci și istoric al religiilor și filosof.

Are mai multe opere memorialistice, inclusiv Jurnalul adolescentului miop, însă ne vom opri puțin asupra Memoriilor sale, care cuprind amintirile sale cele mai timpurii și până la 1960. Memoriile încep simplu, cu amintirile unui copil aparent simplu: “M-am născut la București, la 9 martie 1907 (25 februarie stil vechi). Fratele meu, Nicolae Remus, se născuse cu un an înainte, iar după patru ani a venit pe lume Cornelia. Tatăl meu era moldovean din Tecuci…”.

Ușor-ușor, copilul Mircea devine adolescentul miop, mereu cu nasul în cărți, apoi tânărul Eliade și scriitorul Eliade, înconjurat de elitele intelectualilor români din perioada interbelică. Memoriile lui Eliade sunt, totodată, o istorie a Bucureștiului interbelic, o plimbare pe străzile Mântuleasa, Melodiei, Domniței, Călărași și nu numai, o frântură de război, o istorisire a evoluției literare și filosofice din perioada interbelică, extrem de multe referiri la opere literare și multe detalii despre contemporanii săi, de la Nae Ionescu la Mircea Vulcănescu, de la Constantin Noica la Mihail Sebastian, Haig Acterian și Marietta Sadova. Afli, din Memorii, cum a ajuns să scrie Maitrey și cum a studiat filosofia indiană, dar și detalii din viața personală a scriitorului.

 Click aici pentru a cumpăra cărţi la cel mai mic preţ 

Jurnal (1935-1944), de Mihail Sebastian

Mihail Sebastian (1907 – 1945), al cărui nume real a fost Iosif Hechter, fiind evreu, a scris roman, dramaturgie și critică literară.

Jurnalul său a fost publicat postum, abia în 1996, și pune cap la cap caietele cu notițe autobiografice ale scriitorului din perioada 1935-1944. Dincolo de povestea de dragoste neîmpărtășită dintre Sebastian și Leny Caler (și ea evreică), o femeie dorită de mulți bărbați, Jurnalul este mult mai mult decât atât.

E povestea lumii artistice din perioada interbelică și a celui de-Al Doilea Război Mondial, unde îi găsim cam pe-aceiași intelectuali din Memoriile lui Eliade. E interesantă perspectiva lui Sebastian, care s-ar putea să deconstruiască, într-o anumită măsură, imaginea idilică a lui Mircea Eliade și a altor scriitori ai vremii, cum ar fi Camil Petrescu. Jurnalul e impresionant prin relatarea discuțiilor interminabile despre politică, antisemitism și literatură. Sebastian îmbină într-un mod inedit povestiri despre bombardamente și morți cu notițe despre muzica clasică pe care o asculta.

Jurnalul unei fete greu de mulțumit, de Jeni Acterian

Jeni Acterian (1916 – 1958), sora scriitorilor Arșavir Acterian și a lui Haig Acterian, a luat și ea parte la viața artistică din România interbelică. De origine armeană, Jeni Acterian a fost regizoare și teatrolog. Nu a scris literatură, dar Jurnalul său, publicat postum cu acordul lui Arșavir Acterian (la mai bine de 30 de ani de la moartea autoarei jurnalului), este o operă de referință.

Jurnalul unei fete greu de mulțumit începe când Jeni avea 16 ani. O cititoare vorace și o tânără savuroasă, de o inteligență sclipitoare. Ba trăiește alert, ba se plictisește de moarte: “Ca să fiu sinceră, mă plictiseam şi cum, când te plictiseşti, cauţi cu disperare să plictiseşti altă persoană şi cum nimeni altul afară de mine nu se găsea acasă, am luat în mâna acest caiet şi m-am apucat – precum se vede – să plictisesc “eul” meu viitor””. Uneori, Jeni scria despre sine folosind masculinul.

O vei cunoaște pe Jeni atât din descrierea preocupărilor ei banale, ca ale oricărei tinere, cum este grija pentru siluetă sau teama de examene, cât și prin felul în care îi descrie pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Țutea, Marietta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea, Emil Botta sau Mihail Sebastian. Pe Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu și alți universitari celebri în epocă i-a ascultat conferențiind și comentează despre ei cu admirație sau cu sarcasm.

Nu se arată impresionată de opera lui Eliade, deși îl consideră un scriitor bun, dar e impresionată de Virginia Woolf. Dacă ea poate fi asemănată lui Eliade prin volumul impresionant al lecturilor sale, unele idei o pot asemăna lui Cioran: “Nu pot admite existenţa lui Dumnezeu dacă ea nu implică nemurirea mea. Asta mi-ar cere o dezinteresare de mine însumi, o umilinţă pe care n-o am. Mai corect spus: faptul că Dumnezeu există nu mă interesează decât dacă şi eu exist. Dacă eu voi muri, existenţa sau non-existenţa lui Dumnezeu devine un lucru complet indiferent şi neinteresant. Ce legătură mai pot avea eu cu orişice fel de realitate care ar mai putea fi dacă eu nu voi mai fi!”.

Dealtfel, Jeni Acterian privește cu ochi critici – sau chiar cu cinism – cam tot ce o înconjoară.

Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt (1912 – 1989) a fost scriitor, critic literar, eseist, jurist, și publicist. De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava. Și-a luat numele de fratele Nicolae și, după ce a fost eliberat, s-a călugărit.

Ce s-a întâmplat, de fapt? După ce Constantin Noica este arestat de autoritățile comuniste în 1958, Steinhardt este chemat la Securitate și este înștiințat că, dacă nu va depune mărturie împotriva lui Noica, va fi și el anchetat. Ceea ce s-a și întâmplat, pentru că Stenhardt a respins propunerea Securității și a fost condamnat la 13 ani de muncă silnică. Așa începe și Jurnalul fericirii.

Totuși, Jurnalul lui Steinhardt nu urmărește o ordine cronologică a întâmplărilor. Ba ești pe străzile Londrei anilor ’30, ba în întunecimea celulelor din Gherla. Volumul abundă în referințe filosofice și literare, la fel ca celelalte cărți de memorii de mai sus.

Cartea este un document istoric plin de vorbe de duh, iar Steinhardt prezintă tot felul de probleme din unghiuri diferite, despre care nici nu ai fi crezut că există. Cum reușește? În închisoare totul se simplifică, pentru că totul se reduce la a supraviețui, de preferat lucid.

“Am intrat în închisoare orb (cu vagi strafulgerări de lumină, dar nu asupra realității, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a­l risipi) și ies cu ochii deschiși; am intrat răsfățat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le­am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi”, spunea Nicolae Steinhardt.

Amintiri din Pribegie, de Neagu Djuvara

„Amintiri din pribegie este o carte pe care nici cel mai posmăgit cititor nu o poate lăsa din mână. Ajunge să o deschidă şi rămâne captiv, hipnotizat de atâtea peripeţii, lumi şi personaje”

Neagu Djuvara (1916 – 2018) a fost istoric, diplomat, filosof, jurnalist și romancier. Amintirile din Pribegie sunt împărțite în patru mari capitole: Refugiat politic în Apus 1948-1961, În Africa subsahariană 1961-1984, Intermezzo la Paris 1984-89, Şocul întoarcerii în ţară (după 1990).

Cu talent de povestitor înnăscut, Neagu Djuvara a îmbinat oralitatea cu precizia faptului istoric. „Povestea vieţii lui Neagu Djuvara are verva sălbatică a unui peisaj luxuriant. Nu e suficient să spui că a trecut prin multe. A trecut prin tot. Război şi Universitate, aventură şi savantlâc, exil şi repatriere, Europa şi Africa, diplomaţie, filozofia istoriei, spionaj, jurnalistică, Sorbona, Niamey şi Bucureşti, boierie şi sărăcie, profesorat, politică, explozie creatoare după vârsta de 80 de ani, anonimat şi glorie, acţiune, contemplativitate, radicalitate, cordialitate, hazard. Recunoaşte singur că a fost mereu însoţit, în momentele decisive, de un «noroc» salutar”, spunea Andrei Pleșu.