Dacă am vorbit despre cărți care te pot face mai bun, nu înseamnă că literatura abundă de pace și beatitudine. Nici viața, nici subiectele celor mai bune romane nu sunt utopii. Astăzi vorbim despre cele mai bune distopii literare.

Distopia reprezintă antiteza unei societăți utopice sau a unei utopii. Este corespondentul unei lumi imaginate negative, a unei anomalii.

Literatura distopică este adesea folosită de autori pentru a pune în evidență îngrijorarea lor față de anumite evoluții periculoase și derapaje din societate. De-a lungul timpului, romanele distopice au tratat teme ca schimbările climatice, rasa, inteligența artificială, epidemiile și foametea.

A citi distopii poate fi extrem de tulburător, dar acest gen de scriitură are admiratorii ei fideli. Totuși, chiar și cei care nu sunt neapărat fani ai acestui tip de literatură ar trebui să citească cele mai bune distopii, pentru că sunt cărți care te pun pe gânduri.

Așadar, am făcut o selecție cu cele mai bune distopii în opinia noastră – romane în care diferite forte sociale, politice sau necunoscute pun stăpânire asupra oamenilor, folosind tot felul de metode mai mult sau mai puțin logice.

10 cele mai bune distopii literare

1. Eseu despre orbire, de José Saramago

José Saramago a câștigat în 1998 premiul Nobel pentru literatură mulțumită, parțial, romanului Eseu despre orbire, în care o epidemie de orbire afectează aproape toți oamenii dintr-un oraș.

Exercițiul de imaginație pe care îl propune Saramago depășește imaginația, căci Eseu despre orbire nu e o carte ușor de digerat. O să simți duhoare, puroi, transpirație, miros de sânge şi degradări fizice sau psihologice care te țin mereu tensionat. Identitatea nu contează prea mult într-o lume întunecată, motiv pentru care personajele nu au nume. Ele sunt: medicul oftalmolog, tânăra cu ochelari negri, soţia primului orb, bătrânul cu legătură neagră și băieţelul cu strabism. Soţia medicului e singura care, inexplicabil, nu orbește și care îi va ghida pe toți, păstrând secretul, ca să nu fie linșată de oricare dintre cei care și-au pierdut speranța. Pentru că epidemiile, durerea și neputința scot din oameni ce e mai rău: “Din aluatul ăsta suntem făcuţi toţi, jumătate indiferenţă, jumătate răutate”.

2. Să nu mă părăsești, Kazuo Ishiguro

Să nu mă părăsești este unul dintre cele mai apreciate romane al lui Kazuo Ishiguro, nominalizat la Booker Prize, National Book Critic Circle Award și Arthur C. Clarke Award.

Dacă nu ar ști cum și pentru ce au fost aduși pe lume, Kathy, Ruth și Tommy ar fi ca niște tineri oarecare, preocupați de poezie, filme, cărți, iubire și sex. Niște tineri atenți în mod special la sănătatea lor, niște tineri care trăiesc într-o școală și pe care nu-i vizitează niciun părinte. Dar care e rostul pentru care niște ființe clonate pentru a dona organe, a căror existență este limitată și dependentă de un număr de “donări”, care este, așadar, rostul ca aceste ființe să se îndrăgostească, să le placă muzica, să călătorească sau să întâlnească oameni?

Romanul lui Ishiguro este o distopie extrem de emoționantă și tensionată. După ce o vei citi, e aproape imposibil să nu te întrebi cât de aproape suntem de acest punct al evoluției umane.

Pe de altă parte, Să nu mă părăsești poate fi considerat o meditație asupra morții, dar ridică și o problemă familiară și actuală în zilele noastre: aceea că, în aceeași lume, unii sunt condamnați la o viață chinuitoare sau la moarte, iar alții trăiesc bine. Pur și simplu.

3. Sfâșierea cerului, Ursula K Leguin

Sfâșierea cerului începe cu un viitor teribil. Dacă crezi că nu se poate mai rău, greșești. Începe cu un viitor teribil care devine și mai rău, mult mai rău.

Ursula K. Le Guin folosește un protagonist singuratic, George Orr, pentru a ne duce cât mai departe de realitate și pentru a ne face să ne întrebăm cât de mult ne influențăm noi înșine cursul vieții. Chinuit de ideea că visele lui transformă spațiul și timpul, Orr face abuz de medicamentele care îl împiedică să doarmă. În felul acesta, ajunge să fie înscris într-un program de terapie, unde este supravegheat de un psiholog specializat în hipnoză și analiza viselor. Terapeutul folosește un aparat cu care poate influența activitatea cerebrală a lui Orr și, prin intermediul lui, poate modifica realitatea care oricum era una urâtă. Deși intențiile inițiale erau bune, cu cât Orr încearcă să-și controleze viața, cu atât alegerile lui distrug tot ce voia să schimbe.

4. Portocala mecanică, de Anthony Burgess

Personajul principal din Portocala mecanică, de Anthony Burgess, este Alex, un tânăr delincvent, care are un fetiș pentru violență și muzică clasică. El conduce o bandă care terorizează lumea de pe străzile din Anglia. Hărțuirea și atacurile sunt, pentru ei, jocuri corecte. E o carte plină de sânge, bătăi, violuri, jafuri, o carte plină de plăcerea agresorilor de a săvârși astfel de fapte, dar și de frica victimelor.

Alex ajunge la închisoare unde își găsește consolarea în citirea Bibliei, dar nu pentru mesajele morale, ci pentru scenele violente pe care le găsește în carte. Ulterior, el e supus unei forme controversate de terapie prin aversiune. I se administrează medicamente și imagini care au scopul de a-i produce lui Alex o senzație puternică de greață, ca reacție la violență. Povestea nu se termină însă așa repede.

Dacă vei citi cartea, nu te lăsa descurajat de primul capitol. Anthony Burgess a creat un limbaj special pentru acest roman, dar vei intui înțelesul cuvintelor și, păstrându-le înțelesul pe tot parcursul romanului, vei avea parte de o lectură cursivă și interesantă.

5. Visează androizii oi electrice?, de Philip K. Dick

Subiectul din spatele romanului Visează androizii oi electrice? se referă la problema conștiinței publice și a confuziei existențiale a lui Philip K. Dick. Autorul merge mai departe de întrebarea simplistă “ce anume ne face umani?” și nu se mulțumește cu a trasa o linie neclară între ceea ce este real și ceea ce este sintetic, ci imaginează o dezintegrare între principiile empatiei.

Într-un decor post-apocaliptic, în care Pământul a fost devastat de un Război Mondial nuclear, unii oameni s-au retras în zonele mai puţin afectate de praful radioactiv, iar alții – cei mai norocoşi – au emigrat către alte planete. În aceste noi colonii, majoritatea muncilor sunt încredinţate androizilor.

Însă androizii au din ce în ce mai multă inteligenţă şi liber-arbitru și încep să-și dorească libertatea rezervată oamenilor.

În același timp, animalele s-au împuţinat atât de mult, încât au devenit bunuri de lux și se vând prin intermediul cataloagelor, la preţuri uriaşe. Ele sunt şi obiect de adoraţie pentru adepţii lui Mercer, un fel de religie nou apărută după război cu scopul de a reactiva empatia umană faţă de restul lumii vii. Cum animalele sunt scumpe – ele fiind și un indicator al statutului social – cei care nu și le permit folosesc niște imitaţii electrice.

Și asta nu e tot, testul de determinare a nivelului de empatie, care ar trebui să facă diferența între oameni și androizi, începe să fie depășit.

Cartea lui Philip K. Dick e constuită în detaliu, iar singurul lucru care nu ne transferă într-un posibil viitor îngrijorător este faptul că acțiunea are loc în 1992, deși acest an era la 20 de ani distanță de data la care cartea a fost scrisă.

6.  Atlasul norilor, de David Mitchell

În roman sunt șase povești, aparent fără legătură între ele, ce au loc pe durata a mii de ani. În cazul acestui roman, structura sa are un rol esențial – cinci dintre povești sunt împărțite în două. Prima poveste este cea care se încheie ultima, cea de-a doua se termină penultima, singura care este prezentată în întregime fiind cea de-a șasea, din mijlocul cărții.

Un notar american care explorează insulele proaspăt colonizate din Mările Sudului; un muzician care încearcă să-și convingă maestrul să-l ia drept asistent; o jurnalistă care salvează lumea de la dezastru nuclear; un editor vanitos care descoperă un bestseller periculos; o clonă creată în sistemul sclavagismului modern.

Singura legătură dintre cele șase părți este un singur personaj din povestea precedentă. Romanul are un ritm ascendent, ceea ce nu e de mirare, dacă ne gândim că ultima parte este alcătuită numai din finaluri.

7. Darul lui Jonas, de Lois Lowry

Jonas trăiește într-o lume ce pare a fi una perfectă, unde totul e sub control, unde nu există durere. Frica şi războiul au dispărut și nimeni nu are de făcut vreo alegere, cu prețul de a pierde orice emoție.

Fiecare om are rolul său în comunitate – rol care i s-a dat. În această societate, conducătorii iau toate deciziile, fără a face vreo greşeală. Bătrânii aleg pentru fiecare persoană cu ce partener îşi va petrece viaţa, care sunt copiii care îi vor fi încredinţaţi şi care este momentul în care va fi eliberat fiecare om Altundeva. Totul pare că stă pe loc sau, de fapt, că nimic nu duce nicăieri. Nici nu are cum, atât timp cât nimic nu este decis de indivizi.

Jonas va avea însă un rol diferit, acela de a fi următorul “primitor al memoriei”, singurul care va afla secretele din trecut, care va primi și va păstra toate amintirile omenirii, toată suferinţa, durerea, fericirea şi pierderile îndurate de oameni de-a lungul istoriei. Dar, cu cât știi mai multe, cu atât te îndoiești mai mult.

8. Abatorul Cinci, de Kurt Vonnegut

Abatorul cinci este cel mai cunoscut roman al lui Kurt Vonnegut. Este un roman cu elemente science-fiction, autobiografice și de umor negru. O adevărată declarație anti-război.

Titlul romanului este dat de abatorul în care personajul central este prizonier de război în timpul raidului aerian efectuat de Aliați asupra orașului Dresda, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și la care Vonnegut a fost martor. Billy Pilgrim (pilgrim înseamnă pelerin), personajul principal, s-a născut în New York, dar, după liceu, s-a înrolat pe frontul european în cel de-Al Doilea Război Mondial. A fost luat prizonier de germani și se afla în Dresda în timpul bombardamentului. Pilgrim are capacitatea de a călători în timp, de la un moment al vieții sale către altul. Momentele sunt, aparent, alese întâmplător.

Vonnegut ironizează, de fapt, modul în este văzută și prezentată istoria de către învingători, în special de cei care susțin caracterul moral al Americii. Autorul tratează teme serioase ca liberul arbitru, imoralitatea războiului și fatalitatea. Romanul are o expresie-cheie, care se tot repetă: “Așa merg lucrurile”, care poate însemna acceptarea destinului și a evenimentelor în ești atras, uneori împotriva voinței tale.

9. Povestea slujitoarei, de Margaret Atwood

În anii ’80, președintele american e ucis, iar Statelor Unite sunt conduse de un nou regim politic teocratic (în care Dumnezeu sau o zeitate este considerat conducător suprem al statului) numit Galaad. Degradarea mediului face ca majoritatea populației să fie infertilă. Acest început de roman este perfect pentru crearea unei distopii, iar Margaret Atwood folosește ficțiunea istorică și speculativă pentru a-și duce la bun sfârșit romanul, într-un mod magistral.

Femeile au fost principalele victime ale regimului teocratic. Le-a fost interzis dreptul la muncă și accesul la bani, fiind împărțite în categorii: Soții, Marthe, Slujitoare, Mătuși, Econoneveste. Ele își pierd ientitatea și pierd și drepturi banale, cum ar fi acela de a se da cu cremă de mâini. Barbații, la rândul lor, erau Comandanți, Agenți sau Îngeri. Cei care nu “corespundeau”, femei și bărbați deopotrivă, erau trimiși în Colonii, la moarte sigură. Romanul este structurat în jurul slujitoarei numite Offred.

Margaret Atwood acum în vârsta 78 de ani, a publicat Povestea slujitoarei în 1985. Ea a declarant, mai apoi, că s-a inspirat, parțial, din istoria regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu, care a forțat creșterea natalității în România prin interzicerea metodelor contraceptive și a avorturilor, ceea ce a dus la nenumărate decese în rândul femeilor. “Fiecare maltratare, restricție sau tortură are un precedent din lumea reală. Distopia romanului este distopia noastră”, a spus scriitoarea.

Povestea slujitoarei a câștigat premiul Arthur C. Clarke, acordat celui mai bun roman științifico – fantastic publicat în Marea Britanie. Serialul adaptat după romanul lui Margaret Atwood a luat în 2017 premiul Emmy pentru cel mai bun serial dramatic.

10. Minunata lume nouă, de Aldous Huxley

În Minunata lume nouă, Aldous Huxley descrie o societate dominată de tehnologie, căreia i s-a smuls orice emoție legată de naștere și moarte, dar și orice emoție în general, în numele confortului și a unei fericiri programate. Toți oamenii sunt condiționați, prin tehnici genetice și hipnotice, imediat ce au fost aduși pe lume (din eprubetele laboratoarelor Centrului de Incubație și Condiționare), să se plieze perfect și să fie mulțumiți cu rolurile care li se dau în această societate ierarhică. Toți se “închină” la Henry Ford.

Minunata lume nouă dezvăluie o lume mai degrabă anesteziată decât brutalizată. Categoriile Alfa, Beta, Gama, Delta și Epsilon trăiesc într-o perfectă armonie, nimeni nu-și dorește o poziție mai sus de nivelul la care a fost plasat prin condiționare. Toți sunt însă dependenți de consum și plăceri. Totuși, chiar și în această lume li se dă soma, care este un drog ce anulează neliniștea.

Huxley a creat un roman tulburător, cu atât mai mult cu cât pare că ne aflăm tot mai aproape de dominația tehnologiei asupra umanității. În carte, mintea oamenilor este ținută captivă de jocuri și amuzamente, dar toate acestea presupun folosirea unor tehnologii avansate. Sună cât de cât cunoscut?

După Minunata lume nouă, ar trebui să citești și Reîntoarcere în minunata lume nouă, care arată o perspectivă șocantă asupra celor care au șansa să se întoarcă în “paradisul pierdut”.

Pune pe lista cu cele mai bune distopii și Ferma animalelor și 1984, de George Orwell, Fahrenheit 451, de Ray Bradbury, V de la Vendetta, de Alan Moore și David Lloyd, sau Omul din castelul înalt, de Philip K. Dick.